1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Trump, Clinton şi criza democraţiei

Ce poate depăşi oroarea unui preşedinte cu accese de intoleranţă? O preşedintă răsplătind o nouă elită rinocerizată, care, spre a-l evita pe liderul populist, nu se rezumă s-o voteze, ci vrea să desfiinţeze democraţia.

Una din glumele cele mai amare făcând haz de campania electorală americană priveşte nu doar SUA, ci însuşi sistemul democratic. Înverşunaţi la culme, Hillary Clinton şi Donald Trump se confruntă cu năbădăi, în timpul uneia din dezbaterile lor tv. O poză larg vehiculată îi înfăţişează oţărându-se unul la altul, furioşi.  În dreptul fotografiei importalizându-le schimonoselile o legendă le recomandă evreilor de peste ocean să ţină cont de aceste „două motive în plus pentru o emigrare în Ţara Sfântă”. Comentată recent în „Jerusalem Post”, de un gânditor israelian, acest haz de necaz trimite la „tragedia celei mai bizare campanii electorale americane, care a şifonat dramatic imaginea SUA”.

Şi nu doar imaginea ei. Ci pe a democraţiei însăşi. Nu puţini alegători de peste ocean îi resping categoric pe ambii candidaţi. Pe Trump, fiindcă nu pare să aibă nici maturitatea intelectuală, nici pe cea emoţională, necesare exercitării responsabile a funcţiei înzestrate cu puterea cea mai mare din lume. Unii văd în el un risc „fascist”, posibila reeditare a unui Arturo Ui. Sau, dacă preferăm plăsmuirilor lui Brecht pe cele ale lui Thomas Mann, Trump ar putea trece drept actualizarea înspăimântătoare a ideei de hipnotizator politic, de genul lui Cipolla.

La rândul ei, Hillary Clinton e ineligibilă nu doar din pricina ipocriziei ei mascate îndărătul etichetei de pragmatism şi a propensiunii ei pentru minciuna oportună. O descalifică mai cu seamă bilanţul faptelor ei ca senator, ca nevastă de preşedinte şi, last but not least, ca şefă a diplomaţiei. Acest bilanţ, detaliat în varii alte instanţe e, pur şi simplu, devastator şi alimentează masiv nu doar suspiciunea de incompetenţă, ci, mai grav, pe cea de corupţie.

Întrucât s-a aflat mult timp la putere, a o alege pe Clinton contravine flagrant practicilor democratice, de vreme ce ele reclamă, ades, un vot „retrospectiv”. Căci, la urne, penalii gen Dragnea sau Ponta, ori dregătorii care au greşit, trebuie trimişi la plimbare, iar nu într-o nouă funcţie. Altfel, moare cu zile democraţia, „această cea mai rea formă de guvernământ din toate, în afară de toate celelalte forme încercate din timp în timp”, după cum o definea Churchill.

Calitatea execrabilă a celor doi candidaţi principali la şefia statului american redeschide larg, aşadar, dosarul democraţiei. În fond, a selectat şi propulsat în prim plan nedemni şi neaveniţi. Şi nu e la prima ei aberaţie. A făcut-o, de altfel, şi avansând alte oferte stranii, populiste, de felul unui Obama, ori Bernie Sanders. Or, dacă democraţia se bazează pe votul unor ignoranţi analfabeţi, precum cei pregătiţi să-l plebisciteze pe Trump, n-ar fi oare preferabilă o „epistocraţie”, după cum a numit politologul american David Estlund o revenire la elitismul politic platonician?

N-ar fi util, să spunem, un test de alfabetizare, de inteligenţă şi de informaţie politică în baza căruia să eliberăm autorizaţii de alegător, astfel încât să se elimine riscul sufragiului indezirabil al proştilor şi al neinformaţilor? N-a regretat H.R. Patapievici, în anii 90, votul cenzitar? Nu s-a plâns "reacţionar" Jose Ortega y Gasset de "Revolta maselor"?

Discuţia pe acest subiect a reluat-o recent americanul Caleb Crain, cu informaţii excelente şi competenţă indubitabilă, în New Yorker, într-un articol intitulat „The Case Against Democracy”.  Atât „Rechizitoriul în contra democraţiei”, cât şi apărarea ei sunt problematice şi contestabile. După cum s-a evidenţiat persuasiv de-a lungul timpului, Platon însuşi a alunecat în derizoriu cu propunerea recluziunii filosofilor, astfel încât să li se păstreze mintea la adăpost de distracţii. Crain reia şi sugestiile mai practicabile ale unui J.S. Mill, recomandând să li se ofere „cetăţenilor avizaţi” (cu diplome universitare, bunăoară) sufragii în plus. În baza lor, practica restrângerii dreptului la vot în temeiul unor teste de alfabetizare s-a perpetuat în SUA pe-alocuri până în anii 70 ai veacului trecut.

La evrei a existat, în vechime, o „epistocraţie”, deciziile fiind adoptate prin votul majoritar al unei aristocraţii a spiritului, în speţă al experţilor de vârf, demonstrabil versaţi în exegeza textului biblic şi în interpretarea voinţei divine. Or, pare clar că democraţia e altceva decât „epistocraţia”. Iar prezumtiva adecvare cognitivă e un criteriu politic foarte discutabil.

Căci adevărul e departe de a fi absolut. Cunoaşterea lui poate fi şi intuitivă. Iar a pretinde că-l „posezi” e un posibil indiciu de fanatism. Crain o citează în context pe Hannah Arendt, potrivit căreia nu „adevărul, reclamând, peremptoriu, să fie recunoscut”, ci „dezbaterea este însăşi esenţa vieţii politice”. 

Avantajul epistemic, logic, intelectual, nu mi se pare suficient spre a garanta un bun practicant al treburilor publice. În ce mă priveşte, consider lipsa de empatie un defect politicianist net mai grav decât naivitatea. Crain recapitulează şi alte motive de neîncredere în epistocraţie”. În fond, cine-i oferă „mai ştiutorului”, spre a împrumuta termenul lui Mihai Şora, autoritate politică? Şi de ce? Dar una morală? Sau de cea din urmă nu mai e nevoie? 

Din acelaşi dosar mai face parte şi o recentă carte, semnată de Jason Brennan sub titlul „În contra democraţiei”. Ea argumentează locvace dar neconvingător în favoarea limitării puterii politice deţinute de ceea ce autorul numeşte „ignoranţi”.

Aici se închide cercul. Capcana e vădită. America, farul democraţiei, se pregăteşte să escaladeze culmea antidemocraţiei. O parte a ei invocă apărarea democraţiei spre a justifica desfiinţarea ei. Altfel spus, de frica desfiinţării democraţiei de către votul prezumtiv „fascist” al prea puţin şcoliţilor adepţi ai unui Trump, unii sunt gata, în numele progresului, să suprime democraţia însăşi. Ca şi cum a opri ascensiunea „evitabilă” a unui nou „Arturo Ui”  ar presupune lichidarea votului liber, secret şi universal.

Ca şi cum Hitler şi crimele sale în masă ar fi fost mai degrabă produsul scrutinului democratic ce l-a adus la putere, decât al dictaturii, punând capăt Republicii de la Weimar şi oricărui vot, dictatură pe care liderul nazist s-a grăbit s-o introducă el însuşi, după ce a parvenit la cârmă. Ca şi cum articulatul şi carismaticul criminal şi adulatorii săi intelectuali din elita României interbelice n-ar fi fost ei înşişi proba că sursa primordială a totalitarismului e elitistul însuşi, expresie a urii de sine şi, implicit de democraţie, a unui segment substanţial al burghezei.

Autor: Petre M. Iancu