1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Germania

Trista confruntare cu trecutul

La nivel internaţional, Germania este un bun exemplu în privinţa confruntării cu trecutul. Şi totuşi, din când în când, întoarcerea la cel mai întunecat capitol al istoriei - perioada nazistă - este dureroasă.

default

Da, este înfricoşător: în cel de-al Doilea Război Mondial, diplomaţii germani au participat activ la Holocaust şi s-au implicat în genocid. Greu de înţeles sunt şi faptele de după 1945: activi în politica de distrugere nazistă, diplomaţii au făcut ulterior carieră şi s-au apărat reciproc în faţa unor eventuale dezvăluiri.

Şi, la fel de incredibil este că au fost necesari 65 de ani, pentru ca faptele să ajungă în atenţia opiniei publice. În 1979, apărea volumul semnat de un istoric britanic, referitor la implicarea Ministerului de Externe german în exterminarea evreilor europeni: implicarea concretă a diplomaţilor în Holocaust, semnarea ordinelor de deportare, transformarea ministerului în parte integrantă a maşinăriei ucigaşe conduse de naţional-socialişti. Chiar în anii 50 existau dovezi indubitabile asupra activităţilor ministerului, care nu era nici pe departe "adăpost al rezistenţei pasive" - cum fusese numit în perioada post-belică.

Se ştia mult. Şi aproape la fel de mult se uitase.

Elitele au refuzat, cu bună ştiinţă, confruntarea cu trecutul. Iar opinia publică a acceptat această amnezie generală. Cum a fost posibil?

După 1945, societatea germană a căutat continuu, "buna", "diferita Germanie" - cea nevinovată, care probabil nu a opus rezistenţă vizibilă, dar care nu s-a cufundat în ideologia nazistă; cea care a rezistat; cea care a refuzat nebunia naţional-socialistă; Germania de care populaţia ar putea fi mândră.

Pentru că îşi dorea un nou început, tânăra Germanie credea că va putea trăi cu conştiinţa marilor greşeli. Aşa s-au născut miturile.

Polen Auschwitz Jahrestag Holocaust

Dupa 65 de ani, confruntarea cu trecutul la Auschwitz

Întâi au apărut miturile despre Holocaust pe care germanii le-au aflat de la aliaţi după 1945. Doar un mic grup, apropiat lui Hitler, ar fi fost la curent cu ororile din lagărele de la Auschwitz sau Dachau. Germanii au fost minţiţi. O poziţie născută şi din nevoia de a contracara vina colectivă care plana asupra Germaniei la finalul conflagraţiei mondiale.

A mai fost apoi şi mitul armatei. Soldaţii din Wehrmacht nu s-ar fi implicat cu nimic în atrocităţile lui Hitler şi oricum ei acţionau la comandă.

Ambele mituri au fost distruse, începând din anii 70, de istorici, prin studii, cărţi sau expoziţii.

Mulţi germani nu doar că ştiau de ce prietenii şi vecinii evrei dispăreau fără urmă, ci chiar colaborau cu autorităţile. Soldaţii îi ucideau pe evrei, de multe ori fără comenzi pe linie ierarhică. Dar au mai fost necesare câteva decenii până când, în anii 90, faptele au devenit publice şi au dus la necesara demitizare.

Mitul s-a menţinut însă în privinţa Ministerului de Externe, unul din puţinele locuri, unde basmul "celeilalte feţe a Germaniei" supravieţuia. Spiritul de echipă al diplomaţilor era puternic, întocmai ca şi respectul faţă de viitorul preşedinte federal, Richard von Weizsäcker, al cărui tată, Ernst, diplomat de carieră, îşi pusese serviciile în slujba ideologiei naziste.

Puternică era şi dorinţa germanilor de a prezenta o "altă Germanie", care în realitate s-a regăsit mult mai puţin decât şi-ar fi dorit majoritatea populaţiei.

Autori: Ramón García-Ziemsen / Alina Kühnel
Redactor: Robert Schwartz

Vă mai recomandăm