1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Tribul nostru cu ”ochii drepţi”

Crede oare preşedintele României că poţi întemeia o comunitate intelectuală pe solidaritate rasială?

Preşedintele Traian Băsescu vorbeşte ”bine”, pe măsura publicului său. Dacă în ţară şi-a pierdut audienţa, el caută să o întreţină în anumite colţuri din Basarabia cu acelaşi limbaj gros, încărcat de presupoziţii abandonate de multă vreme în lumea urbană, civilizată.

Într-un interviu acordat Europei Libere, în ajunul vizitei sale la Chişinău, preşedintele României a explicat de ce republica Moldova ar trebui să rămână ataşată srâns de România: „N-am văzut moldoveni cu ochii oblici, ce să caute în Uniunea Eurasiatică! Cetăţenii Republicii Moldova sunt la fel ca cei din România”.

„Ochii oblici” au făcut însă o extraordinară carieră în ultima jumătate de secol. Vorbind, despre decăderea vizibilă a lumii europene occidentale, filosoful german Peter Sloterdijk remarca în schimb, creşterea extraordinară a lumii orientului îndepărtat: ”Drama nu constă în democratizare, ci în abandonarea exerciţiului riguros. De exemplu, în conservatoarele de muzică în Germania ca şi în Franţa nu vor mai fi în curând europeni, căci lor le este greu să rivalizeze cu performanţele tinerilor chinezi sau coreeni. Europa riscă să fie eliminată din concurenţa globală şi nu doar în muzică”.

Înalta performanţă culturală, avertizează Sloterdijk, va aparţine celor care cultivă elitele practicând "antrenamente" obstinate după vechiul model al antichităţii eline în care nu întâmplător atletul era o figură emblematică. "Restul lumii - mai spunea Sloterdijk - a investit în formarea elitelor care tind să depăşească societăţile noastre obosite. În Europa când rosteşti cuvântul elită, opinia luminată e gata să scoată revolverul” (Le Point).

Preşedintele Băsescu continuă însă să cultive mândria de a nu avea ”ochii oblici”, promiţând mai multe burse pentru studenţii cu ”ochii drepţi” din Republica Moldova. Crede oare preşedintele că poţi întemeia o comunitate intelectuală pe solidaritate rasială?

Se poate obiecta că Traian Băsescu a intenţionat să transmită o idee geopolitică, să şfichiuiască proiectele Moscovei exploatând un pic conotaţiile negative ale unor vechi termeni ca ”Asia” şi ”asiatic”. În definitiv, orientalii (chinezii şi coreeni) vin în occident să-şi desăvârşească studiile şi nu invers. Dar orice ai dori să construieşti, materialele folosite nu sunt deloc indiferente. Dacă acoperi o casă nouă cu şindrila putredă recuperată de la vechile case inundate rişti să compromiţi întreaga construcţie. Dacă vrei să edifici o comunitate politică transgresând frontiera Prutului cu argumente rasiale, nu faci decât să reinvii naţionalismele tribale care au sfâşiat Balcanii după căderea comunismului.

Stilul de a vorbi al lui Traian Băsescu ne pune în gardă cu privire la pericolul care pândeşte un proiect unionist. Este grăitoare şi declaraţia sa de miercuri de la Chişinău după întrevederea cu preşedintele Nicolae Timofti: „România şi Republica Moldova au un parteneriat de sânge, pentru că aşa ni l-a lăsat Dumnezeu”. În absenţa unui veritabil proiect civilizaţional, unirea pripită a României cu Basarabia ar putea antrena amplificarea gregarităţii naţionaliste readucând în prim plan recuzita unor grupări din specia PUNR-ului care agitau viaţa publică imediat după 1989. Confruntate în provinciile de la răsărit cu noi minorităţi ambiţioase şi mai puţin obosite de o lungă aşteptare melancolică, partidele de la Bucureşti ar tinde să facă concesii limbajului intolerant al unui nou centralism naţionalist, exact în clipa în care el tinde să fie abandonat.

Este adevărat că sub presiunea Europei occidentale, preşedintele Traian Băsescu a încetat să mai vorbeasca despre unirea cu Basarabia, fiind nevoit să admită şi semnarea unui tratat privitor la frontiere. România a revenit la teza prudentă a sublimării graniţelor prin integrare europeană, dar e bine să înţelegem de ce asistăm nu la un act de trădare şi laşitate naţională, ci la unul de cuminţenie şi realism politic. Câtă vreme Bucureştiul nu e capabil să propună o alternativă civilizaţională, ci doar una naţionalist-rasială, câtă vreme agită spectrele tribului cu ”ochii drepţi”, atunci e mai bine să aşteptăm până când gândirea şi limbajul politic se vor mai subţia.

Deocamdată la Bucureşti ”centrul” pare ocupat de gândirea ”periferiei”. Vechile figuri ale gândirii eurocentriste abandonate de mult în centrul însuşi, fac pe mai departe carieră în periferiile cooptate recent în noua construcţie europeană. Ţine poate de logica însăşi a societăţilor omeneşti. Moda din capitală ajunge târziu şi la periferie, acolo unde oamenii vor fi mereu contrariaţi de decalajele pe care nu mai reuşesc să le acopere.