1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Trianon, între doliu şi melancolie

Manifestările organizate de maghiari cu ocazia zilei de 4 iunie, când a fost semnat în 1920 Tratatul de la Trianon, provoacă discuţii aprinse în mediile politice româneşti.

Semnarea Tratatului de la Trianon, Versailles

Semnarea Tratatului de la Trianon, Versailles

Eurodeputata Corina Creţu a dezavuat în termeni energici comemorarea Tratatului de la Trianon pe care o întreprind ungurii din Transilvania: „Manifestări precum aşa zisa comemorare, cu panglici de doliu, a semnării Tratatului de la Trianon şi arborarea ostentativă a aşa numitului drapel secuiesc dăunează convieţurii inter-etnice” a scris pe blogul ei Corina Creţu. Cu o zi înainte, primarul oraşului Sfântu Gheorghe declarase: „Pentru noi, ziua de 4 iunie este zi de doliu. Comunitatea maghiară s-a culcat seara în Ungaria, iar dimineaţa s-a trezit că era deja în România”.

Este de înţeles supărarea fiecărei părţi. Trianonul are pentru români şi unguri semnificaţii antagonice la fel cum fusese, cu mai mult de jumătate de secol înainte, şi relaţia dintre Kossuth şi Avram Iancu. Dar lăsând acum la o parte lucruri binecunoscute - şi a căror repetare nu ajută la nimic - să reflectăm mai bine asupra termenului „doliu”.

Ungurii spun că e vorba de „doliu”, Corina Creţu nu a contestat natura situaţiei, spunând la rândul ei că a fost vorba de „panglici de doliu”. Or, dacă admitem distincţia pe care o făcea Siegmund Freud între „doliu” şi „melancolie”, atunci am putea găsi o ieşire onorabilă din acest impas, nu doar psihologic, dar şi politic.

„Doliul este invariabil reacţia la piederea unei persoane iubite sau a unei realităţi abstracte aşezate în locul ei, patria, libertatea, un ideal etc. Aceleaşi întâmplări provoacă însă la numeroase persoane, despre care în virtutea acestui fapt presupunem că ar avea predispoziţii maladive, o stare de melancolie în loc de doliu”.(S. Freud, „Doliu şi Melancolie”)

Doliul ar fi aşadar o stare de suferinţă care se rezolvă în cele din urmă prin acceptarea lucidă a pierderii, în timp ce melancolia presupune scufundarea într-o gravă stare depresivă acompaniată de pierdera stimei de sine. Ce fac aşadar maghiarii în 4 iunie: îndeplinesc gesturile unui doliu vechi şi ritualizat sau se lasă în voia unei melancolii bolnăvicioase?

Subiectul poate fi tratat în toate nuanţele sale cele mai fine, dar în linii mari, maghiarii din România nu mai revendică unificarea cu Ungaria, chiar dacă nostalgia vechii patrii rămâne. În termeni psiho-politici, maghiarii au acceptat fără echivoc realitatea şi am putea spune că au depăşit starea depresivă, reorientându-se către obiective mai mici şi mai realiste, cum ar fi bunăoară autonomia. Doliul a fost în termeni freudieni consumat şi dacă continuă să fie celebrat este mai mult pentru a întreţine viu sentimentul identitar aflat în pericol de atenuare.

Există probabil printre maghiari şi persoane care cred că ecuaţia lui Freud este greşită şi că în realitate nu melancolia ar trebui privită cu suspiciune, ci doliul, ca uitare laşă şi ca trădare. Dar dacă acceptăm distincţia de mai sus atunci manifestările de „doliu” nu ar trebui să suscite reacţii atât de virulente, deoarece ele reprezintă partea bună a situaţiei.

Maghiarii comemorează ziua de 4 iunie, ceea ce, în termenii doliului, înseamnă că se despart ritualic în fiecare an de obiectul dorinţei lor, pregătindu-se pentru o nouă viaţă tonică şi liberă de vechile inhibiţii şi obsesii.

Riscul care pândeşte socitetatea românescă este ca „doliul” maghiar să fie înţeles greşit şi, în loc să fie percepută tocmai partea pozitivă, este mereu exagerată aparenţa sumbră şi melancolică. Riscul acesta este foarte mare căci, aşa cum am văzut de multe ori, mulţi români în loc să distingă lucid sensul către care se îndreaptă lucrurile, privesc lumea prin lentilele propriilor temeri.