Treizeci spre treizeci de milioane de arginţi

Erou tragic al istoriei României în secolul trecut, victimă a trădării marilor puteri, Regele Mihai s-a manifestat, la începutul mileniului al treilea, drept un excelent neguţător: spre deosebire de actualii conducători ai ţării, care stau prost la capitolul lichidităţi, Regele a dovedit că ştie să scoată bani din piatră seacă. Adică din zidurile Peleşului şi ale celorlalte case confiscate de comunişti. Peste câteva luni, ca şef al casei Regale a României, Majestatea Sa va avea un cont rotunjor, de vreo treizeci de milioane de euro. O fi mult, o fi puţin?

Nu mă pricep la afaceri imobiliare, dar nu prea-mi vine a crede că există pe lume mulţi excentrici dispuşi să investească atâta bănet în castelul cu aer de cabană burgheză de la Sinaia. E drept, s-au văzut şi aberaţii mai mari: n-a investit Abramovici douăzeci şi ceva de milioane în Mutu? Iar Peleşul cel puţin nu se droghează! Castelul va ramâne în eternitate în folosinţa boborului, care, contra unei sume modice, va putea căsca ochii la faianţele şi la parchetul bine lustruit al castelului, intrând într-o transă mai ceva decât a lui Adi ot Chelsea.

În jocul numit fotbal, există întotdeauna un ins care — cum spun comentatorii noştri — “face diferenţa în teren”. La Real e Zidane (ex-Marseille), la Arsenal, Thierry Henry (ex-Monaco, ex-Juventus), la Barcelona, Ronaldhino (ex-Paris Saint-Germanin), la Roma, Totti (ex-Roma), la FC Argeş, Vrăjitoarea (ex-FC. Bihor)... Observ că şi în Casa Regală a României există un astfel de “om-maşină”: prinţul Radu de Hohenzollern-Veringen (ex-Duda). E cunoscută adversitatea dintre neo-comunistul Iliescu şi Regele Mihai, din perioada anilor ‘90. Ca prin miracol, ura de clasă a dispărut în clipa când familia regală a fost penetrată, precum creta cu nuanţe de crin, de cerneala albastră a pesedismului. Din acel moment, nimic n-a mai stat în calea iubirii dintre cele două case: monarhia şi comunismul.

Bunăvoinţa iliesciştilor faţă de Rege nu poate fi explicată altfel decât prin influenţa avută, atât asupra unora, cât şi asupra ceiluilalt, de odrasla plină de morgă regală a pesediştilor din Iaşi. Să fie clar: nu cred că prin cele treizeci de milioane de euro vârâte de români în buzunarele regale ţara va sărăci şi populaţia va muri de foame. E, însă, cam puţin pentru a spăla ruşinea unui târg ca la uşa cortului. Ironia sorţii face ca însăşi suma, un multiplu al lui treizeci, să trimită la legendarii arginţi ai trădării lui Iuda. Dacă o întreagă familie regală poate fi cumpărată c-o sumă care i-ar face pe Gigi Becali sau pe fraţii Păunescu să se spargă de râs, înseamnă că în România totul e posibil. Inclusiv ca, printr-un bacşiş bine plasat, să scapi de-un adversar incomod şi să umpli de ocară o lungă şi glorioasă pagină de istorie.

Aşadar, o dublă victorie a pesedismului — asupra României şi asupra monarhiei. Ca susţinători ai ideii de restituire a furtişagurilor comuniste, suntem nevoiţi să tăcem. Ca admiratori ai ideii de regalitate, ne-am descalificat definitiv. Ce-ar mai fi de spus? La aşa ţară, aşa monarhie!