Trei autori în căutarea unei Românii

Dacă România este cu adevărat „altfel” cum sugerează nu numai titlul eseului lui Lucian Boia, interesul manifestat faţă de această ţară de Christian Haller în Trilogia Memoriei, de Jan Koneffke în Cele şapte vieţi ale lui Felix Kannmacher şi de Jolanda Piniel în romanul Prigonita, ar avea o primă explicaţie. E drept, una cam superficială.

Situată între Orient şi Occident sau, cu vorbele cronicarului, în calea tuturor răutăţilor, România trece încă şi azi, în ochii unor europeni occidentali, drept un ţinut exotic, pitoresc, excentric, plin de surprize, bune şi rele.

In realitate, motivele interesului, poate chiar ale unei afecţiuni elective resimţite de cei trei autori de limbă germană, invitaţi la la Bookfest şi prezenţi în librării, dincolo de eveniment, prin cărţile lor, sunt mult mai profunde decît simpla atracţie pe care ar exercita-o „necunoscutul”.

Discursul romanesc confirmă din plin această impresie. El reflectă propriile experienţe de viaţă ale autorilor, fragmente din documentele de familie şi arhivele vremii, felii din poveştile de viaţă ale unor prieteni, cunoscuţi, avînd toate ca sistem de referinţă, România.

Scriitura elveţianului Christian Haller, autor al unei opere impresionante, răsplătit cu numeroase premii literare, pare a face să vibreze şi textul romanului de debut al conaţionalei sale, Jolanda Piniel, (la finele cărţii autoarea îi şi mulţumeşte colegului ei).

Jan Koneffke, avînd harul unui mare povestitor, face notă aparte, optînd în Cele şapte vieţi ale lui Felix Kannmacher pentru formula romanului picaresc.

Îi uneşte pe toţi trei însă, trecînd peste inconfundabilele particularităţi stilistice şi semantice ale romanelor citate, diferite şi ca dimensiune, ancorarea unor piloni centrali ai naraţiunii în realităţile României interbelice.

In romanul Muzica înghiţită, primul din Trilogia Memoriei, de Christian Haller, cititorul se întîlneşte cu Bucureştiul anilor 20 şi cu cel de la începutul anilor 30, perioada în care mama naratorului îşi petrecuse într-atît de fericit copilăria, încît revenită în Elveţia cu părinţii, după izbucnirea primelor violenţe xenofobe şi antisemite în România, s-a simţit toată viaţa o exilată. La anii senectuţii, ameninţată să-şi piardă memoria, vrea să se convingă că acest trecut fericit a existat cu adevărat. Fiul, alias eul narator, îi va dovedi că amintirile pe care mama le mai are, nu au fost un vis. Şi în al doilea roman al trilogiei Fierul negru, istoria bunicului, ca şi în ultimul volum, Vremurile mai bune, povestea tatălui în vremuri care îi sunt în realitate potrivnice, neducîndu-l în anii miracolului economic la bogăţie ci la eşec, dar fără a-l face să-şi piardă demnitatea, fuiorul roşu al temei româneşti, tors pînă la fineţea unui fir de mătase, reapare în ampla ţesătură narativă, conferindu-i subtile reflexe poetice.

Jolanda Piniel porneşte şi ea, ca şi eul narator din scrierile lui Haller, dar făcînd dese şi dense popasuri descriptive, tot în căutarea urmelor unui trecut familial, cu dorinţa de a dezlega un mister, de a afla de ce mama şi bunica refuză să vorbească despre anii petrecuţi în România, tot la Bucureşti, la sfîrşitul anilor 30 şi începutul anilor 40. La finele romanului, misterul este dezlegat.

Asasinarea lui Armand Călinescu, cutremurul din noiembrie 1940, figura regelui Carol al II-lea, viaţa mondenă a epocii, sunt doar cîteva din reperele istorice care reapar şi în Cele şapte vieţi ale lui Felix Kannmacher.

Introducînd în reţeta romanului picaresc absurdul şi realismul fantastic, umorul şi sarcasmul, distanţa critică şi empatia faţă de unele din numeroasele personaje ale unei naraţiuni ramificate întocmai ca în „1001 de nopţi”, Jan Koneffke împinge peripeţiile eroului cărţii, ce aduce deopotrivă cu Felix Krull şi cu George Manolescu, pînă în România începutului de mileniu trei.

In toate cele trei scrieri, fireşte în proporţii diferite, revenirea în trecut aduce în prim plan şi fragmente ale prezentului, relevante şi dintr-o perspectivă imagologică. Cititorul este confruntat nu numai cu imaginile nostalgice ale unei Românii de altă dată fermecătoare, mondenă, înscrisă pe traiectoria modernităţii, plină de contraste, aşa cum apare ea bunăoară şi în însemnările autobiografice al unui Nicolaus Sombart. Cele trei romane reflectă şi chipul unui prezent post-comunist, brăzdat încă de urmele dezastrului, fără a-şi fi pierdut totuşi, expresia omeniei.