Trei ani de la atentatele teroriste de la New York si Washington

La 11 septembrie 2001, cel mai cumplit atentat din istoria terorismului, comis în SUA, s-a soldat cu moartea a circa 3000 de oameni. Făptaşii erau membri ai organizaţiei islamiste Al Qaeda. Curând după această crimă în masă de la New York şi Washington, preşedintele SUA George W. Bush, a declarat război terorismului internaţional, al cărui sfârşit nu se întrevede nici după trei ani.

Şeful Casei Albe anunţă cât poate de des că America este o naţiune în război. Într-adevăr, unica putere mondială se prezintă la trei ani după atentate, ca un adevărat monument al forţei. Şi totuşi ea este mai vulnerabilă ca oricând: în Irak au căzut peste 1000 de soldaţi, în Afganistan lupta continuă, iar în SUA se dă iar şi iarăşi alarma terorii.

Protecţie 100% faţă de atacurile teroriste nu există. Cu atât mai mult cu cât atacurile sunt declanşate de fanatici şi de grupări care acţionează transfrontalier, şi abia dacă se cunosc între ele. Ceea ce le uneşte este un amestec primejdios de ură şi combatere a propriilor regimuri corupte şi totodată a Occidentului, care le sprijină. Şi odată cu politica Occidentului sunt combătute cultura şi religia sa.

Deşi acest fenomen nu este nou, - nouă este numai intensitatea cu care el se transformă în violenţă - americanii se întreabă de unde vine atâta ură?! Şi trec cu vederea faptul că tocmai ei înşişi au contribuit la apariţia ei: prin cochetarea cu dictaturile din Lumea a Treia şi prin dezinteresul faţă de evoluţiile şi problemele din restul lumii: este suficientă o privire asupra telejurnalului de seară din SUA, pentru a se constata că teme internaţionale nu apar aproape deloc. Opinia publică americană îşi este suficientă, imaginea ei despre restul lumii este cât se poate de limpede şi nimic nu o poate zdruncina.

Nici Europa nu este menajată: la o adică britanicii sunt de partea Washingtonului, iar francezii mai degrabă împotrivă. Pe această hartă mentală a americanilor, Germania se află undeva între Marea Britanie şi Franţa. Faptul că unii vest-europeni în chestiunea războiului din Irak nu s-au alăturat necondiţionat SUA, ca în vremea războiului rece, a dezamăgit Administraţia Bush şi a lăsat urme. Până şi la evaluarea NATO. Chiar dacă Alianţa participă la combaterea terorismului, şi chiar dacă criticii războiului din Irak cooperează cu Washingtonul în chestiuni privitoare la terorism. Doar că nu consideră războiul din Irak ca parte a campaniei anti-teroriste. Dar numai faptul că în SUA se discută asupra sensului şi ţelurilor NATO, demonstrează o dată mai mult, cât s-au schimbat vremurile.

La trei ani după atentate, un lucru este limpede: 11 septembrie a fost un eveniment de dimensiuni istorice, o cezură, un sfârşit de eră. Politica internaţională s-a modificat în mod dramatic: La 15 ani după sfârşitul războiului rece, lumea este ameninţată de o nouă divizare, pricinuită între altele şi de SUA însele. Prin formula pe cât de simplistă, pe atât de riscantă: "cine nu e cu noi, e împotriva noastră." Dar cât de credibilă este politica SUA, dacă pe de o parte ele îşi afirmă pretenţia de a lupta pentru democraţie şi drepturile omului, pe de alta continuă să se alieze cu dictaturi? Şi în ce măsură mai pot servi ele de exemplu lumii, când lezează aceleaşi ţeluri pentru care pretind că luptă? Pentru a aminti numai de Guantanamo sau Abu Ghraib.

În cei trei ani de combatere a terorii, ce s-au scurs, lumea nu a devenit mai sigură. Dimpotrivă. În Afganistan talibanii îşi fac din nou simţită prezenţa în mai multe provincii. În afara Kabulului, puterea o deţin tot vechii şefi militari de clan. Super-teroristul bin Laden se află în libertate, iar numărul adepţilor săi creşte în întreaga lume văzând cu ochii - între timp chiar în Irak. Iar acolo situaţia nu este deloc stabilă - în pofida tuturor speranţelor şi promisiunilor americane. La fel şi în Orientul Apropiat. Israelienii şi palestinienii se luptă în continuare, iar un sfârşit al ostilităţilor nu se întrevede încă. Guvernul american ştie prea bine cât de însemnată ar fi pentru lumea islamică o pace cât de cât dreaptă în regiune. Dar Washingtonul rămâne inactiv şi protejează mai întotdeauna Israelul. Şi aici politica americană a devenit lipsită de credibilitate.

Promisiunea lui Bush de democratizare a lumii arabe a fost oricum întâmpinată cu mare neîncredere. Cursul său de politică externă a transformat acest plan în maculatură. Şi chiar dacă au existat pe undeva speranţe, astăzi nu mai există decât dezamăgire. În diplomaţie, vorbele sunt fapte - în politică această regulă nu se aplică. Aici vorbele trebuie să rămână vorbe, dar ele trebuie urmate şi de fapte reale.