1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Trecutul securist al unor intelectuali – între „scandal” şi dezbaterea lucidă

Luna iulie a luat sfîrşit cu noi contribuţii la neîncheiata dezbatere în jurul relaţiilor intelectualilor cu dictatura, ca şi a modului de abordare a acestui trecut vinovat

default

Dosare STASI

Găzduită deocamdată în mass media din Germania şi din România, dezbaterea a fost provocată de participarea a doi universitari români, foşti colaboratori ai securităţii, la cursurile Academiei de vară la Institutul Cultural Titu Maiorescu din Berlin: Sorin Antohi şi Andrei Corbea-Hoişie.

Dacă am fi optimişti – ceea ce situaţia încă nu ne îngăduie - am putea afirma că în tot răul este şi un bine. Demult scadentă în România, începută foarte timid, confruntarea publică cu trecutul securisto-comunist al unor personaje şi personalităţi din ţară a fost abandonată prematur şi cu bună ştiinţă. Dacă se va perpetua, "omisiunea" va aduce prejudicii relaţiilor culturale ca şi bunului renume al unor personalităţi şi instituţii.

Aşa se face că abia intervenţiile în presa din Germania a unor scriitori germani de renume şi a unor intelectuali originari din România - Richard Wagner, Herta Müller, Ernest Wichner, Carmen-Francesca Banciu - au dezvăluit anomalia şi caracterul compromiţător al participării celor doi la programul manifestării desfăşurată sub deviza „Germania şi România, schimburi academice culturale şi ideologice” – o platformă care, teoretic cel puţin, ar fi favorizat şi tematizarea trecutului inovat.

S-a instituit pe parcursul manifestării şi un schimb de scrisori între semnatarii articolelor publicate în presa germană şi Horia Roman Patapievici, directorul Institutului Cultural Român de la Bucureşti. Intervenţia lui Mircea Cărtărescu în dialogul germano-român în jurul trecutului totalitarist, al relaţiei artistului şi intelectualului cu ideologiile şi puterea, nu a trecut nici ea neobservată; în Germania, scriitorul român se bucură de un binemeritat succes.

În ultima zi a lunii iulie, Richard Wagner, reluînd cazul, aduce în finalul unui articol publicat în DIE TAGESPOST obiecţii serioase argumentaţiei lui Cărtărescu, iar Ernest Wichner, scriitor şi traducător originar din România, directorul celebrei LITERATURHAUS îi adresează lui Horia Roman Patapievici o scrisoare deschisă publicată în cotidianul FRANKFURTER RUNDSCHAU.

De la afect la raţiune

Epistola duce mai departe dezbaterea pe calea cea bună, articulînd foarte clar şi lucid cîteva poziţii de principiu. De pildă faptul că” nu avem nevoie nici în Germania şi nici în România de un cod penal pentru a ne putea apăra de foştii turnători. Este suficient dacă instituţiile societăţii şi statul evită colaborarea cu ei.”

Rainer Eppelmann (STASI Akten zur Einsicht)

O secvenţă emblematică: teologul Rainer Eppelmann, confruntat în 1992 cu dosarul său întocmit de STASI

Cum din perspectiva actualei situaţii din România o astfel de deviză pare încă utopică, un dialog cu Ernest Wichner mi s-a părut că ar putea nuanţa „la rece” dezbaterea, ferind-o de devieri tendenţioase şi accese emoţionale.

Interviul telefonic realizat cu directorul LITERATURHAUS din Berlin a pornit de la ideea că programul Şcolii de vară organizate la Institutul Cultural Titu Maiorescu oferea cadrul ideal pentru ca cei doi invitaţi români să facă o „mea culpa” academică. „ La aşa ceva noi toţi avem dreptul să ne aşteptăm, să cerem din partea lor. Dar nu cunosc nici aici în Germania un caz în care unii dintre foştii colaboratori ai Stasi sau turnători să fi acceptat să discute deschis, în faţa publicului, a studenţilor, despre ce a făcut, despre cum a ajuns să fie turnător sau ce înseamnă acest pas pentru existenţa lui la ora actuală.”

Ascultîndu-l pe Ernest Wichner mi-am reamintit că Sorin Antohi a făcut totuşi un gest asemănător, că l-au mai făcut şi alţii, dar au fost imediat ţintuiţi la stîlpul infamiei de cei infinit mai vinovaţi decît ei.

Intelectul şi morala

Germania, care se confruntă public permanent dar în grade diferite cu trecutul ei totalitarist, cu cel brun şi apoi cu cel roşu, ar fi fost spaţiul cel mai nimerit pentru o abordare a relaţiei intelectualului cu dictatura: ” Da , aşa este, Germania ar fi fost un teren ideal pentru aşa ceva, dar după cîte am aflat despre acea Academie de vară, domnul Hoişie a refuzat să spună ceva despre implicarea lui în sistemul securităţii. A fost întrebat şi a refuzat să comenteze. Ceea ce nu este chiar o dovadă de fermitate intelectuală. În Germania, după cum aţi spus, am avut problemele acestea cu foşti colaboratori, cu aşa numiţii „Mitläufer ” ai dictaturii brune, naţional-socialiste, după care am avut probleme cu intelectualii din fosta RDG care au colaborat cu Stasi. La noi, cel puţin în instituţii, s-a discutat problema aceasta. Fiecare instituţie, fiecare post de radio, de televiziune, are dreptul să renunţe la aceşti oameni, să-i dea afară, deşi nu există o lege a lustraţiei în Germania. Dar instituţiile s-au „curăţat ” şi au discutat această problemă.”

Si care ar fi relaţia dintre moralitate şi profesionalism ştiinţific sau intelectual, se pot ele exclude uneori? Răspunsul a fost cel aşteptat: ” Nu sunt niciodată separabile”.

Cît despre profesorii germani care au patronat programul şi au respins parte din obiecţiile aduse trecutului celor doi invitaţi, Ernest Wichner a declarat:” Nu-i înţeleg pe profesorii aceştia germani care au acceptat să fie parteneri şi să discute cu aceşti doi oameni, pur şi simplu nu-i înţeleg. Aş putea să accept că au fost informaţi foarte tîrziu şi că nu au vrut să renunţe la această şcoală de vară, dar atunci nu înţeleg de ce nu au insistat ei ca Antohi şi Corbea-Hoişie să declare ce au făcut şi cum au trăit”.

Curajul şi riscurile implicării

Ce impact moral ar putea avea asupra celor în cauză schimbul de scrisori între Herta Müller, Horia Roman Patapievici şi Ernest Wichner? „ Nu ştiu în ce măsură o scrisoare de genul acesta poate să aibă influenţă asupra celor cu un astfel de trecut pătat. Scrisoarea mea este adresată domnului Horia Roman Patapievici, pe care-l apreciez ca intelectual şi care se află la conducerea ICR, căruia am încercat să-i explic că el are prin prestigiul său intelectual şi prin moralitatea lui sarcina să se implice, să-şi spună părerea deschis pentru că direcţia în care vorbeşte el este societatea. Posibilităţile sale de a se articula nu sunt restrînse fiindcă ocupă un post finanţat de statul român, care-i interzice să se implice - ci el este în postul în care este, pentru ca să se implice şi să creeze o ramă, o schemă, un model în care să acţioneze institutele culturale. Modelul acela trebuie să aibă criterii etice, morale, estetice.”

Răspunsul reia parţial cîteva din argumentele scrisorii adresate de Ernest Wichner lui Horia Roman Patapievici în paginile cotidianului german citat.

Din răspunsul pe care directorul LITERATURHAUS din Berlin mi l-a dat, referindu-se la faptul că trecutul celor doi participanţi români nu era o necunoscută rezultă că: ” cei care au organizat şcoala aceasta aicea la Berlin, au ştiut ce fac. Ei ştiau despre trecutul lui Antohi şi al lui Corbea-Hoişie…Şi dacă declară că ei colaborează cu acel Institut „Arbor Mundi,” căruia nici nu-i cunosc adresa, acceptă să fie minţiţi sau participă şi ei la minciuna aceasta. Cred că nu este vina lui Horia Roman Patapievici că s-a întîmplat lucrul acesta, ci al unor persoane cu o responsabilitate cam ciudată, care acţionează aicea la Berlin, da, inclusiv a profesorilor germani, care au acceptat să participe şi să-i legitimeze pe cei doi.”

Deşi dezbaterea în jurul colaborării unor intelectuali cu poliţia politică comunistă este departe de a fi încheiată, stadiul ei momentan ar îngădui formularea unei morale; i-am cerut lui Ernest Wichner să o enunţe: „ Morala pentru noi ar fi să vorbim deschis, despre fenomenele acestea oriunde le întîlnim sau ne lovim de ele şi, o speranţă mică este ca Instituţiile din România să acţioneze ele în direcţia societăţii, să se discute deschis şi clar despre trecutul unor oameni chiar dacă aceştia sunt prieteni sau colegi, să înceapă o dezbatere onestă, fără zgomotul acela neplăcut al unei prese necalificate sau răutăcioase sau, ştiu eu, care încearcă să impună alte interese” .

Deocamdată realitatea românească pare a da prea puţine şanse acestei firave speranţe de a se împlini mi-am spus în gînd mlţumindu-i lui Ernest Wichner pentru acest dialog pe care a avut amabilitatea, cedînd insistenţelor mele, şi să-l purtăm totuşi… în limba română.

Vă mai recomandăm

Audio şi video pe aceeaşi temă