1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Traian Băsescu

România post decembristă a născut trei preşedinţi.

default

Primul, Ion Iliescu, nu a trebuit să facă nici un efort pentru a înfăţişa personajul politic popular, iubit necondiţionat de muncitori, pensionari şi o serie de autişti ai unui prezent descărcat cu forcepsul de imaginea unei dictaturi de o jumătate de secol. Iliescu a fost un preşedinte popular, dar nu autoritar. Adulat, dar nu şi ascultat. Omul de rînd, în ignoranţa lui, a văzut în el mai degrabă un martor şi tovarăş al mizeriei lui cotidiene, decît cea mai înaltă autoritate a statului care are puterea să îi rezolve problemele. Iliescu a fost scuzat tot timpul de masa electorală că nu este lăsat – de partidele din opoziţie, de presă, de organizaţiile societăţii civile – să facă ceea ce autiştii tranziţiei şi-ar fi dorit. Şi aşa, el a rămas imaginea preşedintelui „sărac şi cinstit” care a domnit peste un popor în mare majoritate „sărac şi cinstit”. Iar după zece ani de domnie tot ce se poate spune este că Iliescu şi masa lui electorală au trăit într-un concubinaj mincinos, şi dintr-o parte şi din cealaltă.

Al doilea preşedinte, Emil Constantinescu, cel care a fost ales în mare parte datorită unui cec în alb semnat Corneliu Coposu, a dorit să întruchipeze imaginea preşedintelui autoritar. A devenit repede nepopular, iar apariţiile sale publice de preşedinte cu spada în mînă nu au fost decît întruchiparea unui discurs de vestiar în faţa oglinzii. Iar în momentul în care a declarat că a fost învins de serviciile secrete, a tras, practic, obloanele Palatului Cotroceni pentru toţi cei care mai sperau într-o exercitare a celei mai înalte autorităţi a statului.

Traian Băsescu, al treilea preşedinte post decembrist al românilor, este în primul rînd un personaj simpatic. L-am văzut la puţin timp după cîştigarea mandatului, în Piaţa Universităţii, printre oameni şi artificii la cumpăna dintre ani, bînd cu poftă şampanie direct din sticlă şi ştergîndu-se la gură cu dosul palmei – un gest de recrut în permisie, pe care nu şi-l poate permite decît acela care se ştie simpatizat şi răsfăţat de cei din jur. L-am văzut apoi construindu-şi imaginea de preşedinte autoritar pas cu pas, desenînd harta cîmpului de luptă dintre cele două palate – Cotroceni şi Victoria –, lucrînd sîrguincios pentru majorarea capitalului electoral al Partidului Democrat, mişcîndu-se cu o lejeritate şi uneori inconştienţă de sportiv-vedetă în marile cancelarii ale lumii.

În fine, l-am văzut dînd tonul iar apoi orchestrînd lupta împotriva corupţiei (aici fac o paranteză: viitorul foarte apropiat ne va certifica dacă această cruciadă a fost pornită în virtutea unui scop nobil sau e doar parte din mijloacele de consolidare a puterii preşedintelui şi a partidului său).

Preşedintele Traian Băsescu este cum spuneam un personaj simpatic şi simpatizat, un şef de stat care se bucură de popularitate, dar nu şi de autoritate. Autoritatea sa se manifestă doar în partid – în Partidul Democrat – dar nu şi în stat, în instituţiile lui fundamentale.

Miza lui este să-şi cîştige această autoritate – şi o urmăreşte pas cu pas. Un exemplu este că preşedintele încă păstrează aceiaşi şefi ai celor mai importante servicii secrete, SRI şi SIE, acelaşi procuror general, acelaşi general în fruntea Statului Major General al Armatei – toţi oameni compromişi în guvernarea/guvernările PSD sau în fostul regim.

În cîteva cuvinte, toate acestea arată că Traian Băsescu nu are anvergura politică a unui şef de stat. Genetica sa politică l-a recomandat corect ca un bun primar general al Capitalei. Dar nu mai mult. El s-a trezit luat pe sus de electorat şi pus în fruntea statului.

Enunţ acum un paradox: în situaţia din România în care nu avem mari oameni politici – într-un timp atît de scurt şi atît de delirant din decembrie 89 încoace –, pare posibil ca funcţia de şef al statului, responsabilitatea ce o implică să-l aducă pe preşedinte la înălţimea şi rigorile ei. Să-l transforme, adică, pe Traian Băsescu din primar general în şef de stat.

Dar asta, cu următoarele condiţii: 1) să uite de partidul pe care doar formal nu îl mai conduce şi 2) să înceapă să-şi scrie singur şi corect propria istorie, pe care să şi-o şi asume. Istorie care nu e deloc limpede şi la lumina zilei, ca un izvor zglobiu de munte.

  • Data 22.02.2006
  • Autoare/Autor George Arun
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B30j
  • Data 22.02.2006
  • Autoare/Autor George Arun
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B30j