1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Traian Băsescu i-a divizat pe intelectuali

În lupta politica necruţătoare care a cuprins societatea românească în prag de alegeri se vorbeşte acuzator despre „intelectualii lui Băsescu".

default

Calitatea de intelectual a devenit în România nu doar rîvnită, dar se pare şi una dificil de asumat. Într-un articol din Revista 22 Andrei Cornea deplînge faptul că a susţine ca intelectual „cauza lui Băsescu“ este „nu doar neconvenabil, dar şi incriminant, un gest pedepsit cu vorbe aspre şi linşaj mediatic“. Andrei Cornea face trimitere mai ales la un articol recent din ziarul Cotidianul care execută un atac trivial împotriva unor intelectuali care îl susţin public pe actualul preşedinte, ca de exemplu Horia Roman Patapievici, Mircea Mihăieş, Traian Ungureanu, Sever Voinescu etc. Andrei Cornea solicită „societăţii civile“ să acorde acestor persoane protecţie morală, iar intelectualilor să manifeste solidaritate de corp.

„Intelectualii lui Băsescu“ vs „resentimentul mediocrităţii“

Gestul ziarului Cotidianul este regretabil ca toate atacurile indecente pe care presa le găzduieşte de foarte multă vreme. Dar este de spus că în toate acestea se perpetuează o confuzie, probabil şi datorită faptului că ambele părţi au interesul sau lipsa de luciditate să o întreţină. Mai exact atît atacurile unora cît şi replica celorlalţi se bazează pe presupoziţia că „intelectualii“ ar juca un rol distinct pe scena politică, unul specific şi inconfundabil şi care ar pretinde, pe de o parte, un tratament uniform, iar pe de alta, solidaritate. Iar pe acest fundal a apărut eticheta infamantă de „intelectuali ai lui Băsescu“.

În primul rînd cei desemnaţi cu eticheta de mai sus, se simt ofensaţi de presupunerea că ar fi afiliaţi, că ar fi moralmente subordonaţi cuiva, dar nu contestă includerea într-o anumită categorie generică de „intelectuali“. Ba, dimpotrivă, se apără, străduindu-se să arate că ar exista din partea adversarilor o pornire anti-intelectualistă sau, după caz, o pornire resentimentară, vinovată prin definiţie. Aceştia din urmă, în schimb argumentează că intelectualii dintîi au trădat democraţia, că ar fi vorba aşadar de o „trădare a cărturarilor“, asimilabilă aceleia de care vorbea Julien Benda acum 80 de ani.

Conflictul pare irezolvabil şi s-a ajuns în România la o ambianţă publică cu totul degradată în care oamenii nu mai pot sta de vorbă unii cu alţii. Taberele intelectuale par mai dure şi mai necruţătoare decît cele politice întrucît lucrurile sînt luate în serios, iertarea părînd imposibilă şi anatema definitivă.

Intelectualii contestatari ai anilor ’90 au fost absorbiţi de sistemul politic

Cu toate acestea nimeni nu caută să evadeze din condiţia aceasta atît de dificilă de „intelectual“. Şi aici este de fapt adevărata problemă. Cei implicaţi în aceste conflicte sînt fără discuţie intelectuali, unii dintre ei cu totul remarcabili şi care ar trebui să se bucure de toată stima publică. Dar implicarea lor publică, nu mai seamănă cu ceea ce numeam în anii ‘90 „rolul intelectualilor“ şi nici ei înşişi nu mai aduc prea mult cu acea categorie distinctă de persoane urmărite de Securitatea rebotezată, vînate de mineri în Piaţa Universităţii şi denunţate de preşedintele Iliescu ca fiind legionari şi duşmani ai noii democraţii feseniste. Intelectualii de atunci, deşi uneori sînt aceeaşi, jucau un rol cu totul diferit. Aceia erau marginali din punct de vedere politic şi prin urmare se găseau în cea mai bună poziţie ca să exercite o funcţie critică, să denunţe totalitarismul disimulat al primilor ani ai regimului Iliescu. Dar odată ce au ocupat funcţii publice, odată ce au intrat în mecanismele de partid ocupînd poziţii centrale, funcţia lor critică s-a atenuat sau a încetat cu totul să se manifeste.

De exemplu Traian Ungureanu nu a ezitat să intre în intestinele calde ale vieţii de partid fără să strîmbe din nas, Cătălin Avramescu nu s-a dat în lături să argumenteze o acţiune politică contestabilă cum este referendumul pentru desfiinţarea Senatului, sau Sever Voinescu nu a refuzat rolul de apărător al fostului ministru Monica Iacob Ridzi. Ei rămîn intelectuali, dar nu în sensul socratic al marginalului critic, al filosofului care se opune, al celui care identifică defectele unui regim politic. Desigur nu e vorba aici de marginalitatea radicală a unui homeless de geniu care a fost Diogene cinicul, ci de o poziţie complet autonomă faţă de capriciile de partid.

Eticheta de „intelectual“ induce în eroare

Aşadar critica adresată unor persoane în calitatea lor de „intelectuali“ este greşită, ele fiind persoane ca orice persoane angajate în lupta politică. După cum felul în care se apără cei atacaţi este de asemenea neadecvat, deoarece nu anti-intelectualismul este motivaţia atacurilor, ci acelaşi partizanat cu sens inversat.

Situaţia este probabil ceva mai complicată. De exempu intelectualii anti-Băsescu nu sînt mereu veritabili combatanţi politici, contestaţia lor părînd să fie mai curînd o luptă personală pentru recunoaştere şi prestigiu. Ironic este că destui dintre cei care se exprimă caustic la adresa „intelectualilor lui Băsescu“ nu îl vizează, aşa cum s-ar crede, pe preşedintele însuşi, ci chiar pe rivalii lor, aceia care s-au bucurat în ultimii ani de mai multă recunoaştere publică. Mai vechi rivalităţi intelectuale care îi opuneau pe intelectualii „liberali“ (care se revendică mai ales de la Adrian Marino) celor din tabăra „conservatoare" configurată în jurul grupului de la Păltiniş s-au transformat subit în duşmănie politică. Demarcaţiile sînt vagi, dar ele spun totuşi ceva despre felul în care luptele culturale în loc să devină polemici ideologice au degenerat în triviale scandaluri politice.

În orice caz intelectualul critic, aşa cum l-am cunoscut în anii ’90, a murit sau mai supravieţuieşte pe ici pe colo în forme diminuate.

Autor: Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti

Redactor: Robert Schwartz