1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Traian Băsescu şi glaciaţia transatlantică

Petre Iancu25 februarie 2005

S-a topit îngheţul transatlantic? Şi dacă nu, riscă oare România să fie marginalizată, aşa cum susţineau recent nişte editorialişti în presa bucureşteană, potrivit cărora cooperarea Bucureştiilor cu SUA trece prin intermediul unei Uniuni Europene care nu se înţelege de fel cu America?

https://p.dw.com/p/B357
Traian Băsescu la Londra. "Axa Washington-Londra-Bucureşti" invocată de preşedintele României pare promiţătoare pentru politica externă românească
Traian Băsescu la Londra. "Axa Washington-Londra-Bucureşti" invocată de preşedintele României pare promiţătoare pentru politica externă româneascăImagine: DW

In fapt, această teză riscă să fie rezultatul unei iluzii optice determinată parţial de fixarea analiştilor asupra importanţei unor ţări care au fost veacuri la rând puteri de mâna întâi şi pe care, iată, Bush le-a curtat cu mare aplomb în turneul său european. Indiscutabil, importanţa actuală a Germaniei şi Franţei, care, alcătuind motorul integrării europene, se confruntă de o bună bucată de vreme cu un set considerabil de probleme interne, economice şi sociale nu trebuie subestimată, chiar dacă a scăzut masiv. Impactul axei Berlin-Paris rămâne mare chiar şi după lărgirea UE şi primirea în comunitate a unor ţări ex-comuniste net mai apropiate de valorile americane decât unii dintre vesteuropeni. Nici anvergura divergenţelor transatlantice nu poate fi redusă la un mizilic, deşi preşedintele american şi gazdele sale europene s-au străduit, nu fără oarecare succes, să le minimalizeze. A înţelege de ce şi care este raportul real de forţe între cele două maluri ale Atlanticului oferă şi răspunsul cel mai adecvat la întrebările referitoare la stringenţele politicii externe româneşti.

Clivajul transatlantic s-a ivit pe fondul dispariţiei ameninţării sovietice şi s-a amplificat exponenţial, în temeiul unor fireşti rivalităţi culturale, politice şi economice, după 11 septembrie 2001. Interpretarea divergentă dată atentatelor genocidale, care la Washington au iscat decizia declanşării unui război antiterorist de factură globală adecvat mondializatei agresiuni islamiste a pecetluit soarta vechiului “occident”. Societăţile vesteuropene, afectate de galopanta erodare a aderenţei la valorile iudeo-creştine, de o masivă imigraţie musulmană şi de o tradiţie pacifistă consolidată în cele 6 decenii de pace obţinute sub protecţia americană au reacţionat negativ la scenariul neoconservator propus de Washington.

În SUA, barbaria piloţilor morţii a generat o strategie ofensivă, conform căreia, în satul “globalizat" nici o putere nu-şi mai poate permite indiferenţa faţă de alte zone ale globului. In măsura în care terorismul global e de sorginte islamistă, atenţia Americii s-a concentrat fireşte asupra Orientului Mijlociu, strategii Casei Albe optând în favoarea exportului ofensiv de libertate şi democraţie în această regiune, ca unică modalitate de secare pe termen lung a marasmului fundamentalist.

Mai sceptică şi lipsită de instrumente militare suficiente, deci de putere veritabilă, UE a rămas parţial în expectativă. La Paris şi Berlin s-au invocat argumente îndoielnice de ordinul dreptului internaţional şi s-a afişat o prezumtivă superioritate morală. În plus, în timpul primului mandat al lui Bush, lumea veche i-a atribuit în mod eronat propria poziţie şi majorităţii poporului american.

Alegerile din SUA au clarificat chestiunea legitimităţii democratice, iniţial dubioase, a preşedintelui american, sustrăgând criticilor europeni ai administraţiei Bush unul din principalele lor atuuri. Discreditarea definitivă a erorilor lui "Gică-Contra" s-a produs însă după alegerile din Irak şi decesul lui Arafat. Mai mult chiar decât cel afgan, scrutinul irakian a demonstrat fără drept de apel setea de democraţie a arabilor şi utilitatea cel puţin morală a recursului la forţă al americanilor.

Peste ocean neoconservatorii s-au văzut însă şi ei contrazişi de sângeroasele realităţi ale minatului teren irakian. SUA sunt în pericol să sufere în continuare pierderi grele în războiul antiterorist, dacă nu conving puterile europene să revină în barca transatlantică. Impreună cu ele efortul de spargere a bastionului integrist şi de transformare a Orientului Mijlociu într-o zonă a democraţiei ar fi, dacă are o şansă de succes,un exerciţiu incomparabil mai lesnicios decât în absenţa Franţei şi Germaniei.

Succesul revoluţiei de catifea ucrainiene a revelat odată în plus puterea extraordinară a unităţii transatlantice, care, să nu uităm, a izbutit să îngenuncheze şi totalitarismul nazist şi pe cel comunist. Or, nimic nu e mai molipsitor şi mai dinamizant decât succesul. Incât, în pofida persistenţei rivalităţilor, vesteuropenii ştiu bine că este în interesul lor să pună umărul la stabilizarea lumii răsăritene. Această stabilizare e imperativă chiar şi în condiţiile impuse de Washington, alternativa fiind un război prelungit în ograda din dos a Europei, al cărui preţ ar fi net mai pipărat pentru Berlin şi Paris decât pentru SUA.

Blair a înţeles acest lucru din timp. Chirac a perpetuat un gaullism pe cât de tradiţional în Franţa, pe atât de perdant la nivel internaţional. Schroeder i s-a alăturat pentru a câştiga precedentele alegeri prin recursul la populista carte antiamericană şi poate dintr-un spirit de solidaritate europeană greşit orientat.

Ambii ştiu că au pierdut. Pentru europeni e limpede că dificila integrare europeană devine imposibilă în condiţiile perpetuării divergenţelor transatlantice. Concesivele zâmbete împărţite mărinimos de Bush a înmormântat cu fastul şi pompa necesară refuzul franco-german, permiţându-le europenilor să iasă din eroare cu prestigiul neşifonat. Deşi deosebirile structurale nu s-au evaporat peste noapte, sub presiunea intereselor comune strategia de securitate a UE se va reapropia în mare măsură de cea americană, iar România, ca şi Polonia vor putea prelua un rol cât se poate de benefic în promovarea acestei stringente realinieri. Departe de a se trezi marginalizat, guvernul român şi-a fructificat până acum şansa de a se plasa pe creasta valului care va determina refacerea punţilor transatlantice.

In politica externă Traian Băsescu a mizat pe calul câştigător. Dacă preşedintele nu va greşi fatal pe plan intern, ratând reforma de amploare promisă, România va profita din plin de pe urma reajustării strategiei ei diplomatice.