Tradiţionalism vs modernizare abruptă

De ce oare lumea nu este preocupată de modificarea Constituţiei?

Opoziţia nu are, desigur, interesul să dea subiectului mai multă amploare, iar opinia publică în sens larg nu rezonează pentru că proiectul Preşedintelui este abstract. Nu există nici o trimitere la societatea reală, la o situaţie concretă, nu există nici o atingere cu viaţa sensibilă. S-ar putea obiecta că, prin natura lui, subiectul nici nu ar îngădui aşa ceva.

În realitate însă, subiectul mono- sau bi-cameralismului are conexiuni strânse cu viaţa practică şi atinge multe resorturi sociale. Proiectul preşedintelui tratează însă lucrurile sumar şi abstract, iar ceea ce este mai relevant este că şi aceia care i-au pregătit proiectele şi le argumentează public procedează la fel.

Intervenţiile (pe Contributors.ro) a doi tineri universitari ataşaţi actualei administraţii ilustrează foarte bine această tendinţă de abstractizare. Radu Carp, de exemplu, profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, analizează subiectul doar din perspectiva raporturilor formale dintre dintre Executiv şi Legislativ, punând în lumină acele aspecte care ar conduce la întărirea puterii legislative. El evită să vorbească despre parlament ca despre o “adunare a reprezentanţilor” şi despre modul ei concret de constituire, ceea ce îi îngăduie de fapt să eludeze problema mono sau bi-cameralismului.

O concesie face totuşi, dar, din păcate, recurge la un raţionament de tip circular. Cele două camere, susţine profesorul Radu Carp, nu reuşesc să se controleze reciproc, deoarece au aceeaşi componenţă politică şi acest lucru, pretinde el, nu se poate schimba, după cum dovedeşte experienţa ultimilor 20 de ani. Este adevărat, dar numai pentru că cele două camere au fost timp de 20 de ani alese în mod aproape identic. Or, un autentic bicameralism ar începe prin a schimba chiar modul de alegere.

Spre deosebire de Radu Carp, profesorul de drept constituţional, Ioan Stanomir, nu face nici cea mai mică concesie, delegitimând din start orice dezbatere despre bicameralism. Dar la fel ca şi cel dintâi, el recurge la un raţionament circular. Mai întâi constată că “opţiunea bicamerală a fost asociată de naţiune cu menţinerea unui Senat perceput ca parazitar”, după care trage concluzia că, în această împrejurare, era necesar şi inevitabil “un efort de reorientare instituţională”. Dar naţiunea s-a exprimat într-un anumit fel la referendumul din 2009 tocmai pentru că Senatul fusese deja prezentat în mod insistent de actorii politici interesaţi ca fiind un organism parazitar. Intenţia desfiinţării Senatului a premers oricărei consultări populare.

E adevărat că profesorul Ioan Stanomir pare să regrete că s-a pierdut şansa unei dezbateri reale în 2003, cînd a fost modificată pentru prima dată Constituţia. “Ataşamentul istoric al elitelor politice postcomuniste faţă de imaginea unui bicameralism perfect/egalitar, scrie el, se află la originea compromiterii şanselor de transformare/regândire a camerei superioare”.

Dar de ce şansa ar fi cu adevărat compromisă? Ce anume ar împiedica societatea “de a confrunta provocările centrale ale bicameralismului autentic” de acum înainte? Este oare referendumul din 2009 o fatalitate?

În sfârşit, dezbaterea nu are cum să fie cu adevărat iniţiată nici de aici înainte, cîtă vreme animatorii ei se complac în pure abstracţiuni.

Proiectul preşedintelui argumentează monocameralismul din prisma unei eficacităţi strict instituţionale, fără nici o legătură cu istoria, geografia sau măcar tradiţia constituţională românească. Şi totuşi există în România o mare diversitate, atât sub raportul tradiţiilor locale cât şi al mentalităţilor şi stilurilor de viaţă.

România nu a fost niciodată o lume uniformă, chiar dacă, de la 1947, omogenizarea socială a fost accelerată de efortul comuniştilor de a şterge complet tradiţiile sociale, burgheze sau ţărăneşti. Diferenţele se păstrează şi românii ar trebui să se bucure că opera comunismului nu a reuşit integral.

Dincolo de blocuri şi de tăvălugul sistematizărilor urbane, care au mutilat oraşe vechi ca Iaşiul sau Bucureştiul, dincolo de amalgamul dirijat al populaţiilor prin migraţie internă şi în ciuda efortului de ştergere a memoriei istorice au rămas încă multe lucruri preţioase din trecut, care exprimă însă o mare diversitate de tradiţii. România mai poate fi încă o ţară frumoasă dacă patrimoniul ei cultural (atât de divers) nu continuă să fie distrus.

Toate acestea au o legătură strânsă cu modificarea Constituţiei, căci

bicameralismul ar putea fi aranjamentul instituţional menit să pună în valoare autonomia şi iniţiativa regională. În sensul acesta, România se găseşte la o răscruce. Va căuta să cultive diferenţele regionale, atâtea câte mai există, să le pună în valoare, să le adâncească? Va căuta să dea o nouă strălucire ardelenismului sau spiritului conservator moldovenesc pe care, în contexte pur literare, constiuţionalistul Ion Stanomir îl evocă cu atâta sensibilitate? Sau dimpotrivă, furată de ideea simplificărilor funcţionale, va urma proiectul “modernizării” comuniste de ştergere a tuturor diferenţelor?

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Petre Iancu