1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Trădarea ca reţetă a fericirii?

Dacă fericirea e o “valiză uşoară“, cum spune Frank Andriat, în titlul unei cărţi despre acceptarea vieţii şi a oamenilor aşa cum sunt, nu cum, mânaţi de vanităţi, credem că ar trebui să fie, care e formula nefericirii?

Ion Antonescu bei Adolf Hitler (picture-alliance/dpa)

Ion Antonescu în audiență la Adolf Hitler

Dacă fericirea (ca şi sănătatea mintală) e o formă de acceptare a adevărului, care ar fi reţeta dezastrului personal sau colectiv? Raţionalizarea şi falsificarea subtilă sau brutală ale propriului trecut.

Românii sunt, în domeniu, mari specialişti. N-au fost dacii prea în regulă, dacă facem abstracţie de temeritatea lor în luptă, de vreme ce se dedau sistematic jafului, desfrâului şi unei existenţe de dolce far niente? Închidem ochii şi manualele la asemenea descrieri ale istoriei antice a unei părţi considerabile din strămoşii românilor. Se plasează oare cruzimea şi setea de sânge şi de schingiuIri cumplite ale unui Vlad Ţepeş în categoria celor mai monstruoase forme de neomenie? O reinterpretăm ca fiind justificată. S-a dedat Mihai Viteazu unor prădăciuni extinse?  Îi ignorăm fărădelegile şi îi exaltăm fapte mai degrabă fireşti decât eroice.

Or, ca şi raţionalizarea propriei copilării văduvite de iubire părintească, de pildă, care va provoca mari perturbări psihice în viaţa unui adult, obișnuinţa falsificării trecutului naţional e o reţetă sigură de reeditare a celor mai terifiante nenorociri.  Temându-se pe drept de această perspectivă, intelectualii români cei mai sagaci încearcă să racordeze istoria şi memoria naţională la modernitate, abordând tot mai frecvent şi pertinent adevărurile incomode ale trecutului. Iată ce explică succesul meritat sau dezirabil al unor scrieri sau filme lucide, curajos demitizatoare precum ale lui Lucian Boia sau Radu Jude.

Dar nu doar istoria veche ori Holocaustul românesc sunt domenii ce se cer judicios reanalizate şi redate unei istorii desţelenite de contrafacerile care au "dres-o" mai întâi sub dictatura regală, fascism legionar şi antonescianism, iar apoi sub comunişti şi postcomunişti. Izbăvite de minciuna relativizărilor trebuie şi alte instanţe în care ţara şi neamul n-au făcut, aparent, o figură tocmai bună. Când varii situaţii delicate şi complexe le-au fost pe de o parte "explicate"  unor generaţii de români şi contradictoriu şi manipulativ, în funcţie de interesele divergente ale mişcărilor autoritare sau totalitare aflate la pupitru într-o fază sau alta a istoriei recente. Şi când, pe de altă parte, s-a procedat la masiva lor cosmetizare, menită să elimine orice risc de contrariere a unor patrihoţi.

Aşa de pildă s-a acoperit stăruitor trădararea nemţilor, de către România, la 23 august 1944. Conform unui argument din recuzita dreptei naţionaliste, dar încă democratice, aşa-zisa "trădare" a germanilor ar fi "o tema propagandistică promovată în special de unguri şi, se pare, reluată chiar si de unii români din prea mare, chiar prostească, simpatie pentru Antonescu", după cum afirma pe Facebook un preopinent. Potrivit căruia, "în fond, războiul era pierdut în 1944 și singura miză ramasă era ieșirea din război pentru a se evita distrugerea țării în lupte fără rost".

Am o mare, dar suspectă simpatie pentru acest punct de vedere. Da, continuarea războiului de partea lui Hitler ar fi putut genera noi şi futile distrugeri imense. Da, miza era ieşirea dintr-un război fatal. Şi da, această ieşire a fost salvatoare nu doar pentru mulţi civili şi ostaşi, ci şi pentru oraşele ţării, în pofida faptului previzibil, dar prea puţin imputabil doar românilor, că cizma rusească şi bolşevică a înlocuit-o în vaste spaţii ale Europei centrale şi răsăritene pe cea nemţească şi nazistă.

Faptele sunt însă fapte. Iar cuvintele au înţelesul lor. Trădarea aliatului rămâne trădare, chiar dacă statele nu au decât interese, nu şi prieteni. Iar trădarea e greu de conceput altfel decât ca abjectă. În plus discreditează durabil. Iar argumentul de oportunitate e neavenit. Căci tocmai când contravine propriilor interese e mai mare nevoie de loialitate într-un pact. Adevărul este că o alianţă nu are sens decât dacă e respectatată ÎN POFIDA unor eventuale interese contrare. Altfel spus, pacta sunt servanda. Altminteri acordurile, tratatele, angajamente (statelor) n-ar mai avea nicio noimă, iar dreptul internaţional s-ar trezi vidat de orice sens şi consistenţă.

Ce anume salvează, totuşi, incontestabil, actul statului român, girat de regele Mihai, de la 23 august 1944, când Conducătorul s-a văzut debarcat printr-un puci, iar ţara a întors armele împotriva trupelor naziste? Faptul că Hitler putea fi considerat "mai rău decât diavolul" (în accepția lui Churchill), iar a te alia cu liderul nazist fusese o trădare a intereselor perene ale românilor mai gravă decât ralierea la cauza aliaţilor, între care figura şi Stalin.

Încât a trăda trădarea (în acest caz antonesciană) e un demers legitim. Important e însă şi ca, post-factum, să rezistăm ispitei de a aluneca din raţiuni apologetice, în newspeak şi apucături de orwelliană rescriere a istoriei, în formule de falsificare a opţiunilor menite să cosmetizeze şi să justifice, prin metanaraţiuni falsificante, istoria naţională.

Cuvintele au proprietatea şi demnitatea lor. Nu e războiul ca pacea, nici lovitura de stat şi întoarcerea armelor peste noapte ca aderarea la NATO după desfiinţarea de comun acord şi democratic legitimată a Tratatului de la Varșovia. Sau ca abandonarea prin Brexit şi negocieri a UE.  Dacă vorba nu mai e vorbă, ce pretenţii să mai avem de la fapte, să fie fapte? Iar dacă înţelegerile dintre naţiuni nu ar presupune loialitate, nu s-ar mai putea baza nimeni pe ajutorul american, de pildă, în caz de agresiune rusă. Iată o reţetă de nefericire certă.

Una la fel de sigură ca alierea cu tirani totalitari ca Hitler.