Totul pe o singură carte

Pentru a fi bine înţeles, precizez că mă voi referi în continuare la marea majoritate a românilor, acolo unde mentalitatea nu a avut prea multe de suferit în cei 20 de ani de după comunism. Să ne aducem aminte cum în primii ani de după 1990 sloganul României profunde era unul singur: „Totul pentru Frontul Salvării Naţionale”. Adică totul pentru Ion Iliescu.

Nu a contat în nici un fel că în jurul lui Iliescu s-au adunat de-a lungul anilor cei mai sălbatici arivişti: „lupii tineri” de atunci, „stăpînii de haite” de acum. Nu au contat abuzurile împotriva libertăţilor oamenilor, politica de subzistenţă a unui stat falimentar, cenzura asupra libertăţii de expresie prin metoda susţinerii financiare din bani publici a presei pro-feseniste şi pro-iliesciene.

Nu a contat că de la un an la altul România rămânea tot mai mult în urma celorlalte ţari foste comuniste, că am fost între ultimii care am intrat în Alianţa Nord Atlantică şi în Uniunea Europeană. Am jucat în continuare pe aceeaşi carte a subzistenţei şi a orbirii în faţa alternativei.

Cei patru ani în care a guvernat Convenţia Democrată sînt o excepţie, însă nu una radicală, dacă ne gîndim numai la faptul că guvernarea a fost sistematic compromisă de rezistenţa colegilor de coaliţie, anume de Partidul democrat, la toate legile fundamentale de retrocedare a proprietăţilor iniţiate de CDR. În plus, preşedintele Constantinescu nu a putut, într-un cuvînt, să-şi gestioneze propria funcţie, învins în aceeaşi măsură de ambiţiile lui politice şi de grupurile de interese.

De aceea eu cred că, după ultimul mandat la Cotroceni al lui Ion Iliescu, preşedintele Traian Băsescu a ocupat şi el acelaşi loc în mentalul colectiv: „Totul pe o singură carte, totul pe un singur om”. Nu-i compar, se înţelege, pe preşedintele Băsescu cu preşedintele Iliescu. Am susţinut tot timpul că Iliescu este omul politic care a făcut cel mai mult rău românilor. La fel cum am remarcat de fiecare dată gesturile şi acţiunile politice lăudabile ale preşedintelui Băsescu, dar şi greşelile acestuia.

Problema de fond mi se pare în momentul de faţă următoarea: tot refuzînd să vedem alternativa, tot dînd-o la o parte ca pe un rău ce ne-ar da mereu tîrcoale, am ajuns să nu o mai avem. Şi aceasta nu se aplică doar mediului politic, ci şi mediului cultural, şi mediului educaţional etc. De pildă, la aşa-numiţii „intelectualii lui Băsescu” nu există un grup alternativ, un grup de discuţii şi de dialog, un grup tot public, dar care să nu fie catalogat „intelectualii lui Băsescu”, însă care să dialogheze cu „intelectualii lui Băsescu”. Există însă voci foarte active, şi nu puţine, care încearcă să demoleze tot ce ţine de viaţa şi activitatea profesională a celor dintîi. Toate aceste atacuri voit demolatoare trebuie să ricoşeze la Cotroceni, mai exact la preşedintele Băsescu.

Eu cred că alternativa se naşte în sufletul unei comunităţi, în sufletul unui popor abia atunci cînd acel popor are o nevoie acută de „altceva”. Şi mai clar spus, de cu totul altceva de ce a trăit şi crezut pînă atunci. Uitîndu-ne cu atenţie în jur, eu nu cred că cineva vede cu adevărat acel altceva: un alt fel de a face politică, un alt fel de a ne raporta la problema educaţiei, un alt fel de a ne adresa în spaţiul public celuilalt.

Tot dînd mereu vina pe sistem, mă tem să nu pierdem mereu şi cu prea mare uşurinţă din vedere individul. Şi poate tocmai pe acel individ absent, care nu se exprimă nici la urna de vot, dar nici în spaţiul public. Personal, altă speranţă nu am, decît posibilul potenţial al acestei mulţimi tăcute de a fi purtătoarea unei alternative.