1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Tomania şi democratura ei

În sistemul imaginat de Chaplin e relativ lesne să-ndrepţi lucurile. Dar dacă nu domnesc tirani vizibili, ca marele dictator, ci "structurile", e complicat. Iohannis a câştigat cu MRU o bătălie. Dar războiul rămâne greu.

Charlie Chaplin în dublul său rol din Marele dictator

Charlie Chaplin în dublul său rol din "Marele dictator"

Cu marele dictator lucurile sunt relativ simple. Când e în toane bune şi încântat de adulările subalternilor, îi gratifică la rândul lor. Se repede entuziast să depisteze un loc liber cât de mic, spre a-i atârna obezului feldmareşal Hering pe plastron încă o insignă, deşi pieptul său bombat e îngreunat groaznic de o armată de medalii. Dacă Anton Hinkel, alias Charlot, se înfurie însă pe stângaciul său lacheu, i le smulge fără milă, una după alta, de pe uniformă, ba i-ar rupe chiar şi pielea de pe el.

În sistemul totalitar imaginat de Chaplin e relativ lesne să-ndrepţi lucurile. Găseşti un evreu bun care să semene cu dictatorul şi-l pui să i se substituie tiranului, să se hazardaze să ţină un discurs care să le insufle speranţe celor oprimaţi. Odată cu rostirea din inimă a adevărului, fantoma tiraniei se evaporă. Odată cu zbirul dispar şi dictatura şi minciuna şi violenţa gratuită şi nedreptatea.

Dacă în Tomania domnesc însă nu dictatori bombastici, precum Benzini, Hinkel şi compania, ci "structurile", ce se pricep să instaleze democraturi, lucrurile se complică foarte serios. Băieţii deştepti, gen ideologul Garbici, un gunoi, precum şi generalii, plagiatori sau nu, ori coloneii şi parlamentarii lor mai mult sau mai puţin penali, şefii de minister şi de servicii, infractorii, baronii şi mogulii de televiziune cu lacheii lor se-nlănţuie într-un balet bizar, într-o ciudată coregrafie. Mai marii continuă să se facă şi să se desfacă reciproc după criteriile cele mai stranii. Continuă să-şi atârne unii altora medalii de plastron şi să se derobeze de aceleaşi. Dar trădările permanente au aerul de a fi dorite de public, de a corespunde voinţei celor mulţi, pe scurt, de a fi expresie a democraţiei.

România pare să se fi trezit miercuri, 1 iulie, sub o zodie politică nouă. Schimbarea punctuală, fără mult tam tam, a majorităţii parlamentare se soldase în ajun cu votul consfinţind numirea lui MRU la cârma SIE, a serviciului secret extern, în pofida voinţei principalului partid guvernamental. Dar asistăm la o nouă alianţă durabilă? Nu puţini cetăţeni îşi freacă mâinile. Uite că se poate, îşi vor fi spunând. Mulţi, speră ca PSD să se călugărească un pic, spre a înţelege că, dacă nu vrea să dispară, e silit grabnic să-şi expectoreze şefii ce l-au năpăstuit, discreditându-l complet, în ultimii trei ani.

În fapt, însă, în parlament şi în guvern n-a avut loc decât o simplă rotire ad-hoc de cadre. Sistemul se autoepurează. Unii din derbedeii ajunşi te miri cum la pupitru se văd, periodic, înlocuiţi, sub pretextul că nu-şi merită medaliile. Ca şi cum le-ar fi meritat cândva. La capătul unui şir de trădări şi de aranjamente trec la timonă alţii. Dar urmaşii lui Hinkel n-au a se impacienta. Căci din "famiglie" sunt mai toţi. Mai buni? Mai răi? Dar cine ştie? Aşa se iau în democraţiile defecte deciziile majore. Mă întreb, ce diferenţă e între un puci cu tancuri la vedere şi confecţionarea de premieri ori de magnaţi de presă cu impact politic prin intermediul reţelei vechi şi noi?

Situată mai la răsărit decât Tomania lui Charlot, democratura românească are transparenţa ceţii dese. Mai totul se petrece în culise. Puterea se schimbă prin negocieri discrete. Alegerile şi referendumurile se fraudează şi se confiscă, nu doar direct, pe model Dragnea, ori prin turism electoral şi indirect, prin distribuirea de tone de pui grill, precum şi de alte marafeturi made in China, ci şi prin intermediul mancurtizărilor televizate.

Voinţa poporului e ignorată, ca după referendumul privind reducerea numărului exorbitant de parlamentari care strivesc grumazul şi finanţele anemice ale ţării. Sau e manipulată astfel încât exasperări artificial induse să işte, când nu e cazul, mişcări de stradă. Din ele rezultă apoi răsturnarea guvernului ales, ca la începutul lui 2012.

Alte manevre subterane, direcţionate în sens contrar, împiedică generalizarea unei mânii raţional motivate şi declanşarea de manifestaţii de amploare, de natură să ducă la debarcarea democratic acceptabilă a unui executiv decredibilizat total şi delegitimat plenar. Or, debarcarea unui astfel de executiv poate deschide calea alegerilor anticipate şi rezolva crize de stat pe cale autentic democratică.

În loc de toate acestea avem schimbări la cârmă operate la mica înţelegere. Mai nou, cu un oarecare Oprea la pupitru. E un general căruia i se iartă mult, căci ne-a scăpat, fie şi doar un pic, de Ponta. Dar va primi mâine, poimâine sau cine ştie când, un ordin nou? Opacitatea raporturilor de putere se perpetuează, articulându-se nu altfel decât în epocile fanariotă, fascistă, ori comunist-postcomunistă.

Aşa se face că lumea veche îşi supravieţuieşte sieşi. Parte din proprietăţile jefuite nu se retrocedează în veci pururi, în ciuda tribunalelor. Iar baronii rămân (ori revin după un sejur de "literaţi" plagiatori la puşcărie) la locul lor. Averile oligarhilor corupţi nu se confiscă şi nu se returnează poporului, de la care au fost furate. Magistraţii şi jurnaliştii continuă să fie intimidaţi, supuşi presiunilor, linşaţi mediatic. Separaţia dintre puteri e constant obiectul agresiunilor celei politice. În loc să se deschidă precum cele occidentale, societatea se vede condamnată la închidere perpetuă. Captivă fiind, serviciile şi paraserviciile (alcătuind lumea foştilor agenţi şi a familiilor lor) îi infiltrează şi îi sugrumă lesne instituţiile, viaţa civică, democraţia.

Iohannis a câştigat clar runda cu MRU. E bine. Chiar foarte bine e că a reuşit să alcătuiască fie şi ad-hoc o nouă majoritate şi să-şi numească omul, de această dată unul meritoriu, la butoanele unuia din principalele servicii. E o considerabilă victorie tactică în condiţiile penuriei de alternative convenabile şi ale unui eficient sistem advers. Dar preşedintele ar fi naiv, inept sau imprudent dacă-şi închipuie că a preluat controlul veritabil. Dacă nu vrea să se vadă „învins de structuri”, precum predecesorul său jalnic, pateticul Constantinescu, ori prefăcut într-o versiune contemporană a lui Hinkel, va trebui să se implice activ în îndreptarea urgentă a democraturii tomaneşti.

Misiunea lui de Sfântul Gheorghe este răpunerea sistemului ticăloşit, a unui balaur al corupţiei, mai bine camuflat şi deci mai dificil de confruntat, de încolţit şi de ucis decât un dictator vizibil cu ambiţii, istericale, crime şi medalii la vedere...