Tiraniile şi refuzul de a învăţa cum trebuie evitat războiul
2 septembrie 2009Dacă admitem că istoria riscă să se repete, avem toate motivele să-i învăţăm bine toate lecţiile. Revanşismul german fusese cel care îl ridicase pe scut pe Hitler, iar dictatorul nazist, cufundat până peste cap în delirul său rasist şi antisemit, avea să se facă luntre şi punte spre a declanşa conflictul militar soldat în cele din urmă cu zeci de milioane de morţi.
Revanşismul fusese, el însuşi, un fenomen generat de deznodământul primului Război Mondial - şi exprimase divergenţele în materie de memorie istorică, despărţindu-i pe germanii zdrobiţi pe câmpurile de luptă, de englezii, francezii şi americanii biruitori. În opinia multor germani, tragedia celei de-a doua conflagraţii mondiale ar fi putut fi evitată dacă ura n-ar fi fost alimentată de condiţiile prea dure impuse învinşilor de către învingători.
Cert este, că tragediile viitorului se produc frecvent în siajul unor memorii disjuncte privindu-le pe cele ale trecutului. Comemorarea, la Gdansk, a debutului celui de-al Război Mondial relevă că în Europa continuă să domnească divergenţele în materie de memorie.
În mod cu totul admirabil, cancelarul conservator al Germaniei a demonstrat la Gdansk că a înţeles imperativul învăţării lecţiilor trecutului. Fără să intre în interstiţiile noii dispute dintre Moscova şi Varşovia pe tema împărţirii răspunderilor pentru izbucnirea celei de-a doua conflagraţii mondiale, Angela Merkel a pus degetul pe rană, recunoscând fără înconjur vinovăţia Germaniei.
Dar, dincolo de incontestabila culpabilitate germană pentru declanşarea războiului, acum 70 de ani, părerile sunt împărţite nu doar cu privire la răspunderea parţială a unora şi a altora pentru barbaria abătută în 1939 asupra lumii, ci şi asupra modului în care ar putea fi evitată repetarea ei.
Că Rusia lui Putin arată cu degetul spre Polonia şi spre occident nu e de fapt de mirare. Liderul de la Moscova nu domneşte într-o ţară democratică. Stalinismul şi antioccidentalismul continuă să fie ingrediente adânc înfipte în conştiinţa unei mari părţi a societăţii ruse, obturând evidenţa afinităţii elective dintre sistemele totalitare. Adevăratul temei al pactului Ribbentrop-Molotov a constituit-o tocmai această afinitate.
Dar între jumătăţile de adevăr rostite de premierul rus s-a strecurat şi o acuză perfect justificată, constituind o lecţie, pe care Occidentul fie a uitat-o, fie n-a asimilat-o perfect. Realitatea este că pasivitatea, laşitatea şi obedienţa manifestate de puterile occidentale pe fondul ascensiunii naziste şi al supralicitărilor hitleriste, în special la München, în 1938, când s-a cedat Cehoslovacia, au jucat un rol esenţial în demararea tragediei de acum şapte decenii.
Dacă asumarea istoriei constituie cheia evitării unui viitor cataclism, e clar că democraţiile occidentale au datoria de a încerca, pe de o parte, să depună eforturi majore întru depăşirea actualului clivaj al memoriei ce scindează Europa. A se condamna doar atrocităţile naziste, uitându-se de ororile comuniste nu ajută în context.
Pe de altă parte, societăţile deschise vor trebui să iasă din confortabilul dolce far niente şi din fundătura postmodernă a corectitudinii politice, disculpând automat, în numele anti-rasismului, orice tiranie tiermondistă. Datoria lor este să se ridice ferm împotriva tentaţiei pactizării cu dictatorii. Nu e o misiune lesnicioasă, întrucât este vorba despre o ispită din păcate inerentă societăţilor libere, prospere şi, ca atare, pacifiste.
Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Cristian Ştefănescu