Testul de iscusinţă al preşedintelui

Paradoxul sistemului politic românesc este că oamenii sfârşesc prin a-şi pune speranţa exact în instrumentele pe care le-au dezavuat. O posibilă explicaţie este că ”poporul” a continuat să identifice în funcţia prezidenţială o posibilitate seducătoare. Preşedintele poate fi nu doar ”altfel” decât partidele, ci şi împotriva lor. La fel ca în 2004, preşedintele învingător a capitalizat speranţa acelora care aşteptau o veritabilă schimbare de sistem. Aşa se explică de ce, în zilele imediat următoare victoriei lui Klaus Iohannis, mulţi au sperat că se va petrece o ”revoluţie” sau, în orice caz, o subită transfigurare.

După 2004 se propusese rescrierea integrală a Constituţiei şi a fost instituit un for care a dezbătut în câteva şedinţe acest lucru. Şantierul a fost abandonat rapid din cauza divergenţelor prea numeroase, dar preşedintele, a îndreptat capitalul de încredere dobândit direct împotriva partidelor, cu mare succes de imagine în primii doi-trei ani. Proiectul său: reformarea radicală a sistemului politic prin adoptarea votului majoritar, crearea unui sistem bipartid după model anglosaxon, desfiinţarea unei camere şi consolidarea prezidenţialismului. Din multe pricini, pe care le-am analizat parţial de-a lungul timpului, proiectul a eşuat. Votul a rămas proporţional, parlamentul, bicameral, iar partidele s-au înmulţit şi fărâmiţat şi mai mult. Preşedintele, care dorea să desfiinţeze o cameră a parlamentului, a fost, în schimb, suspendat de două ori. Ne-am întors de unde am plecat acum 10 ani, dar, paradoxal, cu o preşedinţie renăscută din propria cenuşă, laolaltă cu o reînnoită aspiraţie anti-sistem.

În limbajul politic curent, a fi ”anti-sistem” e conotat negativ (v. partidele radicale şi extremiste) şi se preferă de aceea expresia ”societate civilă”, care din 1990 încoace a acoperit, invariabil, o atitudine polemică faţă de partide. Iată, de pildă, ce se spune într-o scrisoare adresată, recent, de unii dintre membrii GDS preşedintelui ales Klaus Iohannis: „Chiar dacă în alegeri aţi fost candidatul unei alianţe de partide, votul a fost acordat acelor principii cu care am înţeles că vă identificaţi: lupta împotriva corupţiei, întărirea statului de drept, modernizarea ţării, impunerea unui alt stil de a face politică“. Nu se putea o declaraţie mai puternică anti-partide! A fi fost candidatul unei coaliţii de partide este, în accepţiunea GDS, o evidentă scădere, care ar trebui compensată.

Problema este că nu doar cei câţiva semnatari ai acestei scrisori gândesc în aceşti termeni, ci şi tinerii protestatari din familia ”UniţiSalvăm” ca şi majoritatea tăcută care se manifestă fie prin absenţa de la urne, fie prin mobilizări sporadice şi surprinzătoare, cum a fost aceea din 16 noiembrie. Asta înseamnă că, la fel ca în 2004, a fost pus la lucru un puternic potenţial anti-sistem care tinde să-şi dea determinări în diferite chipuri. De exemplu, semnatarii epistolei din ”Revista 22” îi cer preşedintelui să nu-i numească în echipa de consilieri oficiali pe colaboratorii săi care au avut un trecut alături de PSD, în timp ce alţii îi pretind, pe acelaşi ton de alertă, să ia distanţă faţă de demnitarii legaţi intim de guvernarea PDL (v. Mihai Goţiu, ”România Curată”).

Devine mai limpede acum că forţa care l-a propulsat pe Klaus Iohannis are o puternică componentă anti-sistem. El nu o poate ignora, dar nici nu o poate transforma într-un berbece de asalt pentru a destructura sistemul actual de partide, aşa cum încercase precedesorul său. E la fel ca în vechiul test de iscusinţă în care i se cerea pretendentului să vină ”nici călare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe lângă drum”. Formulată pe scurt, problema noului preşedinte e să poată ”guverna” cu partidele şi, totodată, împotriva lor.