1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Terorismul faţă cu noi, la ceas de cumpănă

Există leac de terorismul islamist de felul celui care s-a manifestat mai nou la Paris ori în Orlando? Există, dar presupune şi instrumente adecvate şi lideri responsabili şi curajoşi care să le utilizeze bine.

Winston Churchill în Downing Street

Winston Churchill în Downing Street

„Dacă aş fi fost soţia ta, ţi-aş fi pus mătrăgună în cafea!” - s-a răţoit la un moment dat, la Churchill, o cucoană complet întoarsă pe dos. "Dacă aş fi fost bărbatul tău, aş fi băut-o", i-a replicat acid, demnitarul britanic, isterizatei matroane, .

Când lumea se întoarce pe dos, ca în aceste zile, ar fi imperioasă nevoie de oameni politici de felul lui Winston Churchill. Să ne-nţelegem bine, infailibil n-a fost. Dimpotrivă. Chinuit uneori de "dulăul negru", cum îşi poreclise recurenta depresie, soldatul-poet şi jurnalistul-politician a comis la viaţa lui greşeli serioase. Le-a săvârşit pe timp de pace şi-n vreme de război. Între cele mai grave îi apăsă cariera credulitatea impardonabilă manifestată temporar de, altminteri, lucidul britanic, faţă de cabotinismul şi viclenia de părelnic bonom, pasămite onest, afişate de un criminal în masă totalitar ca Stalin, unul doar puţin mai puţin abominabil decât Hitler.

Nu-i de mirare că liderul britanic mai şi greşea. Doar era om. Hedonistul Churchill era mare amator de coniac şi un fumător, bonvivant, de ţigări de foi. Dar era şi liderul viteaz care, promiţându-le compatrioţilor săi „doar sudoare, sânge, lacrimi şi dureri”, a îndrăznit să se măsoare mult timp, de unul singur, cu terorismul hitlerist dezlănţuit şi susţinut de o formidabilă maşinărie de război. I s-a pus de-a curmezişul pe când liderul nazist părea invincibil, Germania inexpugnabilă, şi mai aveau să treacă ani înainte ca alianţa ruso-anglo-saxonă să poată îngenunchea cel de-al Treilea Reich.

La ceas de cumpănă însă, la ceasul cel mai greu prin care s-au văzut silite să treacă şi Anglia, dar şi civilizaţia, au reuşit să se impună principiile, dragostea de libertate, onestitatea, inteligenţa şi bărbaţia acestui mare om de stat, cel mai mare, poate, din istoria lumii libere. Graţie lor, Churchill avea să-şi salveze nu numai naţiunea şi imperiul, ori Europa, ci însăşi specia.

Azi, homo faber, omul definit prin creativitatea sa, în conformitate cu standardele înalte ale civilizaţiei apusene, pare a fi iarăşi în buză de prăpastie. Încerc din răsputeri să disting între elitele europene şi americane un Churchill salvator. Nu prea întrezăresc, oriunde m-aş uita, decât neseriozitate, egoism, inadecvare, indiferenţă sau ură gratuită. Mai peste tot descopăr aversiuni, de felul celei, nu întru totul vitriolante, conţinute în ameninţarea proferată de excedata matroană, propunându-i detestatului dregător britanic turnatul de mătrăgună în cafea .

Azi, ameninţările şi crimele în masă comise de inşi doldora de vrăjmăşie, de ranchiună şi de râcă pe societăţile deschise, riscă să pună statul şi clasele politice occidentale pe butuci. Căci autoritatea se crede în largă măsură impotentă în faţa terorismului "lupilor singuratici" care, precum în Orlando, la Paris, ori printre cuţitarii palestinieni, îşi revarsă duşmănia ireductibilă, spre a săvârşi băi de sânge pe cât de ample, pe atât de puţin predictibile. Întrucât nu comunică prea mult, aceşti făptaşi sunt dificil de reperat, iar legislaţiile în vigoare le oferă o sumă de nemeritate şanse de a scăpa şi-a eluda nu doar depistarea, ci şi scoaterea vremelnică din circulaţie. Net mai simplă pare identificarea şi combatarea unor reţele care au nevoie de-o logistică greoaie, depind de finanţări şi de comunicaţii complexe.

Realitatea e, desigur, mai nuanţată. Niciunul din criminalii terorişti afiliaţi statului islamic din Statele Unite, Franţa şi aiurea n-a apărut ca fulgerul din cer senin. Nu-i niciunul generaţie spontană, născut campion al urii. Mai toţi au deranjat la un moment radarul serviciilor de informaţii. Mai toţi sunt produsul înveninat al unui îndelungat proces, alimentat de ideologi totalitari şi dospit în cuptoare digitale de către propaganda islamistă.

Sigur, statul democratic nu e totalitar şi nu se poate uita în interiorul fiecărui cap, după cum s-a exprimat un ex-şef de spionaj occidental. Dar cu servicii secrete compatibile cu statul de drept, precum şi cu suficienţi psihologi competenţi s-ar putea face o treabă eficientă, dacă nu minuni.

S-ar putea apoi ieşi din impas cu instrumente legislative adecvate, inclusiv în condiţii de criză de stat, în care sunt în pericol pacea, democraţia şi securitatea naţiunii, iar autoritatea publică n-ar mai dispune de forţe suficiente. În asemenea situaţii limită raţiunea de stat admite, sau ar trebui să admită şi în democraţiile liberale, recursul la instituţia detenţiei administrative pentru inşii cu antecedente clare. Ar fi, evident, doar o ultima ratio, iar criteriile unui astfel de instrument, ori recursul la el, s-ar cere dezbătute serios şi fără inflexiuni populiste. Dar, din păcate, lipsesc oamenii de stat în stare s-o facă adecvat.

Mai nou, spre a suplini lacunele existente în plasa de securitate, unii demnitari alarmaţi precum ministrul federal de interne, Thomas de Maiziere, le-au propus compatrioţilor să manifeste vigilenţă şi să-i toarne pe vecinii, amicii, ori rudele care s-au radicalizat. Or, chiar dacă acest apel nu ar fi etic problematic, implică facultăţi pe care oamenii mai rar le au.

Alţi politicieni se ceartă steril pe tema prezumtivului mobil al teroristului islamist devenit autorul masacrului de la Orlando. Să fi fost vorba de homofobie? Poate chiar de una refulată, a unui homosexual inconştient? Se cotizează concomitent la două varietăţi de neghiobii. Unii le plâng prohodul homosexualilor, intonând imnuri de laudă şi de victimizare maximă minorităţii sexuale, ca şi cum doar ea ar fi fost vizată în atentatul din Orlando. Alţii, nu mai puţin stupizi, se bucură în taină că teroristul n-a omorât heterosexuali, crezând că păcătoşii şi-ar fi căutat-o.

În fapt, e clar că-n cauză suntem noi faţă cu o nouă mişcare totalitară şi un terorism genocidal. Noi toţi şi modul nostru de a trăi. Noi suntem ţinta, indiferent dacă-n vizorul fanaticului terorist islamic apar pederaşti, copiii evrei ai unei şcoli din Franţa, turnuri gemene, creştini, sau caricaturiştii chipurile "blasfemiatori", precum cei de la Charlie Hebdo.

Ar fi însă nevoie de un Churchill s-o spună răspicat şi să numească în clar duşmanul, astfel încât să fie nu doar auzit, ci şi crezut şi urmat în luptă.

Dar unde este acest om de stat?