Terorismul e şi despre noi

Ne vom contracara lehamitatea politică, o formă de respingere a participării la actul civic şi politic, la apărarea cetăţii asediate? Vom rezista cântecelor de sirenă instigând în contra democraţiei? Ne vom putea păstra valorile şi organizaţiile menite să protejeze societăţile deschise?

Iată ultima din ştirile proaste: alianţa nordatlantică e pe cale să se dezintegreze, aşa cum s-au dezagregat în ultimele 6 luni acordurile de la Schengen şi Dublin. Şi nici UE nu prea se simte bine. Iar indiciile preliminare ale degringoladei NATO sunt vechi.

Doborârirea unui bombardier rus de către antiaeriana Turciei, o operaţiune contravenind flagrant interesului combaterii în comun cu toată lumea, deci şi cu Moscova, a terorismului ISIS, precum şi ecoul anemic al vestului la reacţia virulentă a Kremlinului, alcătuiesc parcă o confirmare tardivă a proximei dezintegrări.

Au prefigurat-o incapacitatea alianţei de a constrânge guvernul islamist de la Ankara să respecte libertatea şi valorile comune, să nu-şi pună pe butuci statul de drept şi să nu dea o complice mână de ajutor la instalarea şi consolidarea economică şi militară a statului islamic în Siria şi Irak.

Declinul NATO din 2008 încoace s-a manifestat plenar şi în impotenţa alianţei în faţa tiraniei lui Putin. În incapacitatea ei de a preveni agresiunea şi expansiunea Rusiei neoimperiale prin atacuri asupra Georgiei şi Ucrainei, lăsate de izbelişte de NATO.

Alianţa e plasată acum în faţa unui set exclusiv de opţiuni rele. A se alătura Turciei înseamnă a compromite eficienţa luptei, pe moment prioritare, contra statului islamic. A lua partea Rusiei înseamnă a arunca în aer solidaritatea pe care se întemeiază alianţă.

A răzbate în lupta antiteroristă e a ieşi din cercul vicios intelectual

Alte ştiri dintre cele mai neplăcute vizează perpetuarea inadecvării gândirii occidentale la provocarea teroristă. Interminabila, ritualic repetitiva dezbatare despre raportul optim dintre libertate şi securitate la care se revine obsesiv, în vest, după orice mare atac terorist e în mare măsură sterilă. Occidentul se împiedică în propriile picioare nu doar din prostie, ci şi din suficienţă trufaşă, ce-i împachetează, deopotrivă la stânga, politic "corectă", ca şi la dreapta populistă, prejudecăţile în pseudoînţelepciuni şi dau naştere monştrilor unor teorii grav viciate despre terorism.

Da, există şi un islam cumsecade. Printre sufiţi, bunăoară. Nu, nu toţi teroriştii sunt musulmani, nici toţi musulmanii, terorişti. Dar nu se poate contesta nici legătura dintre islam şi islamism, ori dintre cel din urmă şi terorism. Combaterea lui eficientă implică, înainte de orice, o înţelegere corectă a fenomenului.

Se uită, în context, prea des, că terorismul nu este un scop, ci o metodă. Că ţelul final al barbariei islamiste este crearea „ummei”, a „comunităţii credincioşilor”, edificarea unei teocraţii globale, totalitare, pe calapodul lecturii literale a Coranului. Şi mai ales, că terorismul nu e doar import, o irumpţie orientală a răului în occident, ci se referă, înainte de orice, la propriile noastre inadecvări.

E vorba de aceleaşi, care au dat naştere, în ultimele veacuri, şi altor ferocităţi totalitare similare. De pildă nazismului şi bolşevismului. Toate modurile totalitare sunt expresii ale invalidităţii multora din noi, ale amputării aparatului ce-i pune pe oameni în starea de a-şi asuma identitar, economic şi politic, fără convulsii şi răbufniri majore de violenţă sinucigaşă, globalizarea, modernitatea seculară, cu tot cu democraţia şi competiţia economică liberă.

Libertatea şi adaptarea la rigorile globalizării presupun răspunderi şi, prin urmare, poveri teribil de greu de suportat. Securitatea totală şi deci totalitară, inclusiv cea iluzorie, paradisiacă, implicată de promisiuni salvaţioniste, religios-fundamentaliste, le pare perdanţilor extrem de ademenitoare.

Între Huntington, Fukuyama şi limanuri noi

Vestul a conştientizat diferenţele culturale majore dintre lumea islamică şi cea occidentală după nine/eleven. I-a luat mult să proceseze tezele şi erorile incluse în „Ciocnirea Civilizaţiilor”, articolul de referinţă, din 1993, al politologului american Samuel Huntington. Cartea omonimă, apărută în 1996, replica sclipitor gafei constatării unui presupus „sfârşit al istoriei”, prin izbânda prezumtiv finală a democraţiei, în urma prăbuşirii imperiului sovietic, comisă de Francis Fukuyama.

Dar şi Huntington a greşit, în ciuda intuiţiei sale fenomenale. Căci a respins ideea unei civlizaţii universale. Or, ea, în mod evident, există, din Tokio şi până în San Francisco, de la New York, Londra, Paris şi Berlin până la Ierusalim, republicile baltice, ori Africa creştină, ale cărei „frontiere cu lumea musulmană sângerează” din greu, spre a împrumuta metafora lui Huntington.

Ciocnirea, din interior şi exterior, cu această civilizaţie universală, marcată, la periferiile islamului, de un irepresibil dor de libertate şi prosperitate, a detonat jihadismul arab, şi nu doar confruntarea Orientului islamic cu Occidentul postcreştin.

Terorismul e despre neajunsurile noastre faţă cu democraţia

Extremismul nu e, cum se credea adesea eronat, propriu doar sărăciei, frustraţilor, needucaţilor. Nu aparţine doar madraselor pakistaneze, wahibitismului saudit sau statului islamic pentru care Madona e anatemă. Ci e, în mare măsură, al imigranţilor şi autohtonilor de clasă mijlocie, secularizaţi, dar pradă invidiilor şi narcisismului şi văduviţi de forţa psihologică şi intelectuală necesară acceptării fără proptele fundamentaliste a unei lumi profane, complexe, imperfecte, vidate parţial de valori tradiţionale, o lume situată la mare depărtare de orice salvare.

Aceasta-i lumea "sindromului Weimar", după cum l-a numit Volker Ulrich. E spaţiul conspiraţionismelor, al urii nemărturiste faţă de democraţie, al antisemitismului, antiamericanismului şi antiintelectualismului care s-au manifestat cândva şi în Germania anilor 30, dar şi în ceauşism, în "noi muncim, noi nu gândim", în "nu ne vindem ţara", "în toţi sunt vinovaţi la fel", în crema lozincilor securiste ale mineriadelor româneşti.

Aderarea în masă a musulmanilor moderaţi şi a oştirilor de neofiţi apuseni la contraproiectul totalitar care se află în acest moment pe piaţă, şi care se întâmplă să fie islamul radical, poate fi prevenită şi contracarată prin reducerea la absurd a ofertei teroriste şi secarea surselor ei propagandistice.

E imperativă, deci, şifonarea prestigiului statului islamic, întemeiat, între altele, pe succesul cuceririi unui vast ţinut. Din raţiuni deopotrivă militare şi de imagine, va trebui neapărat să i se confişte teritoriul. Căci e cert că nu va putea fi slăbit decisiv decât răpindu-i-se forţa de atracţie. Care s-a văzut amplificată masiv, recent, prin barbariile de la Paris.

E, aşadar, obligatoriu să se văduvească statul islamic de capacităţi operative în vest. În fine, victoria va implica înţelegerea că terorismul, expresia cea mai virulentă a modernităţii eşuate, sub loviturile globalizării, în universul musulman, e, în esenţă, nu doar o reacţie identitară exterioară nouă. E, totodată, şi un contraproiect politico-economic intern, unul opus democraţiei liberale şi capitalismului, motorului şi feţei vizibile a mondializării, împotriva cărora vituperează mult prea mulţi în vest.

E timpul să încetăm să le diluăm, să le anemiem şi să le desfiinţăm prin stângisme, populisme şi tabuuri politic corecte. E timpul să ne ocupăm de noi şi de adecvarea noastră democratică.