1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Terorismul ca revoluţie permanentă

Atentatul de la Istanbul ar trebui să ne trezească la realităţi. Or, reacţiile iscate de baia de sânge de pe aeroport trădează iluziile pernicioase despre terorism şi natura lui, pe care şi le mai fac mulţi, în vest.

Pauză de muncă la aeroportul din Istanbul, în ziua atentatului

Pauză de muncă la aeroportul din Istanbul, în ziua atentatului

I-a lăsat rece, pe unii, atentatul terorist soldat cu distrugerea a peste 40 de vieţi omeneşti şi devastarea aeroportului internaţional din Istanbul? Au greşit. Dar nu doar din raţiuni morale. Ci şi intelectuale.

Căci au ratat un bun prilej de a se minuna de faptul, totuşi frapant, al uciderii nediscriminate, în numele islamului sunit, de către musulmani suniţi, a altor musulmani suniţi. Au pierdut ocazia de a înţelege, prin urmare, adecvat, aspecte cheie ale fenomenului terorist, în fapt neototalitar, confruntând lumea. Şi de a întrezări viitorul, aşa cum pare a se configura, în baza acestei comprehensiuni.

Latura morală

Indiferent de cât de autocratic e preşedintele Turciei, Erdogan, şi de câte greşeli politice şi diplomatice, ori de câte fărădelegi pare să fi comis, căci, să admitem că n-au fost puţine, ar trebui să ne pese, fireşte, din raţiuni morale, de orice crimă.

Şi cu atât mai mult de una în masă, precum cea din Turcia. Fiindcă, dacă omul e creat după chipul şi asemnănarea lui D-zeu, o deflagraţie care le răpeşte viaţa unor turci sau arabi musulmani nu e mai puţin tragică şi vrednică de luare aminte decât secerarea unor nevinovate vieţi creştine în vest, ori evreieşti, în Israel, la Paris, sau altundeva. Cu toate acestea, mulţi judecă lucrurile aiurea, în termeni de "ai noştri" şi "ai lor". Dacă victimele nu sunt europene sau occidentale, se identifică mai greu cu ele.

Or, indolenţa se exclude pentru că atentatele ar putea lovi oricând, oriunde, pe oricine. La Bruxelles, centura explozivă a unui islamist care s-a detonat în aeroport i-a retezat recent viaţa, în debut de călătorie de nuntă, fostei colege de bancă a fiicei mele. Era pe jumătate italiancă, dar putea la fel de bine să i se închine profetului. Nepăsarea, în reacţie la atentate, e stupidă pentru că atacurile islamiste de la unul dintre cele mai mari aeroporturi internaţionale din lume, săvârşite pe modelul celor de la Bruxelles, vizează nu doar Istanbulul, turismul turc şi destabilizarea regională, ci pe noi toţi, în chip direct.

În fapt, aceeaşi constatare e valabilă, în genere, şi pentru atentatele de la Kabul, din Kashmir, din Africa şi de aiurea. Cele din lumea musulmană sunită prezintă, mai clar decât altele, o caracteristică revelatoare privind forma mentală a criminalilor în masă terorişti confruntându-ne în tentativa lor de a întoarce, prin bombe, roata istoriei, spre a preface modernitatea într-o versiune de islamism de epocă de piatră.

Amăgiri persistente

În context, domneşte, mai ales la stânga spectrului politic occidental, păgubitoarea himeră, potrivit căreia, odată ce-şi vor fi atins ţelurile politice, supunându-şi duşmanii, teroriştii islamişti vor da pace globului. În temeiul acestei sinucigaşe iluzii, stânga apuseană solicită de multe decenii vestului, precum şi israelienilor, concesii nenumărate, unilaterale şi nejustificate. Nu doar satisfacerea lor, ci însăşi formularea unor asmenea revendicări încurajează extremismul.

În fapt, evoluţia fâşiei Gaza după evacuarea ei de către israelieni şi preluarea puterii de către gruparea teroristă, islamistă, Hamas, e la fel de edificatoare precum dosarul saudit ori cel afgan. Dacă miza islamismului fundamentalist ar fi fost edificarea unor entităţi în care să domnească litera Coranului, acest deziderat s-a realizat de mult.

Se înfăptuise, bunăoară, nu doar în wahabitismul saudit, ori în Iranul şiit, ci, nu în ultimul rând, în Afganistanul talibanilor din debutul acestui mileniu. Dar al Quaidei lui Bin Laden, aciuiată în Afganistanul talibanilor, nu i-a ajuns. Se ştie ce a urmat. Din voinţa terorismului islamist, data de 11 septembrie 2001 a schimbat faţa lumii.

Revoluţia permanentă

Cu toate acestea, iluziile multora dintre noi au rămas intacte. Căci prea puţini înţeleg corect raportul dintre terorism şi totalitarism. Or, terorismul, se ştie, graţie unor Boris Souvarine, Arthur Koestler, Hannah Arendt sau Robert Conquest, nu e doar un simplu mijloc politic, menit să-i ajute pe extremişti la materializarea unor obiective limitate. Ca instrument de bază al mişcărilor totalitare are şi alt scop. Atât naziştii cât şi stalinismul pur şi dur, ori grupările ideologice înrudite, inclusiv cele islamiste, l-au folosit, nu întâmplător, din plin. Deşi au recuzat conceptul troţkist de „revoluţie permanentă”, Stalin şi succesorii lui au transpus-o. Şi-anume, prin terorism perpetuu şi global.

În mod edificator, Stalin a utilizat terorismul, amplificându-l, nota bene, prin dezlănţuiri periodice de epurări, arestări, procese înscenate şi execuţii în masă, când n-ar mai fi fost nevoie, obiectiv, de această armă. În speţă, mult după ce-şi realizase obiectivele imediate. Stalin, de pildă, a continuat să-şi terorizeze poporul, deşi bolşevicii săi lichidaseră, prin NKVD, orice formă opoziţie internă reală în URSS .

De terorism nu se poate lipsi nici o mişcare totalitară nici înainte de a cuceri puterea, nici ulterior. Pentru că, indiferent cât de eficientă i-ar fi propaganda sau îndoctrinarea, iar cea islamo-fascistă e net mai eficace decât şi-ar dori autorităţile occidentale, fără terorism perpetuu nu se poate afirma plenar şi irefutabil ficţiunea din sâmburele mişcărilor şi regimurilor totalitare. Nu se poate înrădăcina definitiv minciuna. Nu se poate impune, în viziunea liderilor totalitari, nici obedienţa totală, nici supravieţuirea unui sistem care implică acceptarea basmului fanatic şi integrală docilitate la nivel global.

După exterminarea tuturor evreilor, naziştii ar fi desăvârşit opera de lichidare a romilor, trecând apoi, ori simultan, la nimicirea slavilor, la omorât de negri sau latini. În final, Hitler a considerat că propriul său popor german merită lichidat, de vreme ce nu s-a dovedit în stare să câştige războiul.

Deloc deci de mirare că şi teroriştilor islamişti suniţi, care-şi trimit oamenii să se detoneze în mijlocul unor mulţumi în varii aeroporturi ale lumii, puţin le pasă dacă aruncă în aer „cruciaţi”, evrei, copii, femei, sau, ca la Istanbul, în masă, musulmani suniţi. Îndreptat împotriva tuturor, terorismul ar continua în mod necesar, pentru că liderii terorişti sunt lideri totalitari şi sunt siliţi să nu se oprească din terorizat indiferent dacă şi-au atins ori nu ţelurile imediate.

În Anmerkungen zu Hitler, în Germania cea mai citită carte despre pesonalitatea şi politica liderului nazist, Sebastian Haffner se miră că Führerul n-a izbutit niciodată să clădească nimic. Autorul cărţii n-a înţeles niciodată rateul aparent inexplicabil al şefului suprem al celui de-al treilea Reich. Un dictator inapt să acceadă la statutul de om de stat. un ins incapabil, ca Hitler, să treacă de la distrugeri la ctitorit, să devină constructorul unui imperiu, partitură care, la un moment dat, după primele victorii militare, i-ar fi fost, ori ar fi trebuit să-i fie la îndemână.

Haffner n-a priceput, vădit, că Hitler nu dorea şi, în fapt, nici nu-şi putea asuma, ca lider totalitar, un rol constructiv, care să-i fixeze şi să-i stabilizeze mişcarea totalitară. Căci o astfel de frână pusă violenţei ar fi distrus-o.

Uluitor mi se pare doar că, la ani şi decenii de când se confruntă cu fenomenul terorismului islamist, responsabililor occidentali le vine încă teribil de greu să-i înţeleagă natura esenţialmente totalitară şi necesitatea de a-l combate perpetuu, global, fără milă şi până la capăt.