Terorism, violuri, insecuritate şi arme pentru cetăţeni

La exact un an de la raidul poliţiei belgiene în rândul teroriştilor islamişti aciuiaţi la Verviers, când au fost împuşcaţi doi combatanţi, "repatriaţi" din Siria, ai statului islamic, arestaţi alţii şi confiscat un arsenal întreg, dar s-a ratat capturarea unui cap al masacrului de la Bataclan, e clar. Europa a devenit şi va rămâne de acum încolo un continent periculos. Şi nu arareori traumatizant. Nu doar pentru femeile violate sau hărţuite sexual, la Köln, de mase de nou veniţi manifestând ample dificulăţi în a se desprinde de un fundal cultural, social şi religios misogin. Ci pentru oricine, inclusiv şi nu în ultimul rând pentru musulmanii moderaţi.

Viaţa celor din urmă n-a devenit mai simplă după Charlie Hebdo, Paris, San Bernardino, Köln şi Istanbul. Sau Djakarta. Căci ştirile privindu-i pe islamişti, terorişti şi pe instigatorii la ură din moschei şi reţele de socializare au început să domine copios buletinele de ştiri globale. Băile de sânge teroriste, iar nu ştirile despre ele, cum se crede uneori, în mod eronat, provoacă frecvent reacţii de intoleranţă, sporind insecuritatea unor cetăţeni neobişnuiţi în Occident cu nivelul de violenţă cotidiană din alte zone ale lumii.

Extrem de angoasantă e, în context, revelaţia că nici poliţiile occidentale nu mai sunt ce-au fost. Ori ce ar trebui să fie. Atât poliţia de la Paris, cea din Köln sau din oraşe suedeze, cât şi cea californiană din San Bernardino s-au dovedit prea puţin capabile să facă faţă misiunii de a-i apăra pe cetăţeni, înainte de a se produce un masacru, ori de a preveni edificarea de oraşe ale crimei, precum în britanicul Rotherham.

Treptat, americanii şi vesteuropenii au înţeles, ori sunt pe cale să înţeleagă că locuiesc pe continente mai ameninţate decât oricând. Deloc de mirare că mulţi au început să ia cu asalt magazinele de arme. Fenomenul n-a rămas neînregistrat, de pildă, de poliţia din Köln. Care s-a văzut inundată de un val imens de cereri de permise de port-armă, necesare, în Germania, nu doar achiziţiei de pistoale normale, ci şi dobândirii unor mijloace neletale, de autoapărare. De pildă a pistoalelor cu gaz, aer comprimat, cu bile sau a spray-urilor paralizante.

Achiziţia de arme – şi mai ales a celor de foc - ridică, fireşte, probleme de principiu. E notorie supărarea multor „oameni de bine”, care, mai cu seamă în Europa, sunt nu doar pacifişti militanţi, ci şi stăruitor angajaţi în a-i „ilumina” pe concetăţenii cu propensiuni autodefensive, eventual "barbare", lămurindu-i în legătură cu prezumtivul caracter pernicios al oricăror arme. Operaţiunile de îndoctrinare cu pricna includ, de regulă, şi porţii consistente de antiamericanism.

Nu puţini dintre promotorii lor afirmă şi reiterează, ca atare, până la saţietate, clişee. Între ele, cel potrivit căruia ar avea loc cu atât mai multe crime cu cât mai multe arme s-ar afla în posesia cetăţenilor. Prejudecata cu pricina stăruie, pe scurt, să sugereze, în răspăr cu realităţile documentate de statistici, că ţări ca SUA, Elveţia ori Israelul ar fi un soi de avanpost al infernului. Că, în state, în care mulţi dispun de puşti şi revolvere şi le şi poartă, uneori, asupra lor, ar avea loc mai multe delicte cu utilizarea armelor de foc, la mia de locuitori, decât în ţări cu un regim al armelor restrictiv.

Realitatea e alta. În state americane precum Texas şi Vermont numărul armelor la mia de locuitori e aproape identică. Dar diferenţa dintre numărul crimelor comise în cele două state e uriaşă. Rata lor, în Vermont, ca şi în Germania, sau Elveţia, e de 20 de ori mai redusă decât în Texas. Şi e mult mai redusă chiar decât la New York, unde accesul la arme e, culmea, sever restricţionat.

Cum se explică aceste diferenţe şi ciudăţenii? Din unghiul meu de vedere, explicaţia este de ordin social şi cultural. Răufăcătorii nu-şi procură armele legal. Iar cetăţenii crescuţi într-un spirit belicos sunt net mai înclinaţi să se folosească de arme decât cei educaţi în spiritul dialogului şi al înţelegerii mutuale.

Dar nu e poate util să se evite amocurile, prin îngreunarea accesului la arme de foc, aşa cum susţine preşedintele SUA? Greu de imaginat o inadecvare mai mare la realităţile date. Experţii ştiu că mulţi dintre inşii vulnerabili la un amoc suferă de un fetişism al armelor, fiind pistolari, sau puşcaşi maniaci. Nu puţini depun eforturi considerabile să-şi procure arsenale ample în răstimpul îndelungat necesar pregătirii amocului. A-i frâna presupune psihologi buni şi pedagogi angajaţi, nu legi mai severe într-o lume altminteri indiferentă.

Nu e cazul, fireşte, să se promoveze fenomene deplorabile, de autoîmputernicire abuzivă, precum vigilantismul, după cum i se spune în alte limbi. Constituirea de miliţii care să împartă arbitrar dreptatea, folosind forţa după bunul lor plac, nu convine, în principiu, statelor de drept. În care e normal ca poliţiile să deţină un monopol asupra exercitării forţei.

Dar să stăm strâmb şi să judecăm drept. Acceptăm, ca toate societăţile civilizate din antichitate şi până azi, principiul legitimei apărări? Avem încredere în oameni? În responsabilitatea cetăţenilor liberi? Sau preferăm societăţi ale mefienţei reciproce totale?

Continuăm să-i tutelăm, mental şi legislativ, pe oameni, aşa cum cere tradiţia în Europa, un continent care s-a eliberat mult mai târziu şi mai precar decât America şi în care statul şi colectivitatea au continuat să exercite o pondere net mai mare şi mai reprobabilă asupra individului şi a cetăţeanului decât în lumea nouă?

Ştim că nu există o securitate de sută la sută. Dar, în context, e util să se releve că, la fel ca mafioţii, ori delincvenţii profesionişti, teroriştii n-au nevoie să avanseze cereri elaborate de permise port-armă. Nu sunt siliţi să-şi asume corvoada unor teste de aptitudine şi sănătate şi a unor drumuri la magazin spre a-şi procura armele cu care-şi ameninţă şi asasinează pretutindeni semenii de toate religiile.

La rândul său, statul îi poate selecta cu grijă pe cei îndrituiţi să obţină dreptul achiziţiei de arme, eliminându-i pe cei cu labilităţi psihice. În fine, s-a probat, în ţări ca Israelul, confruntate frecvent cu acte de terorism, că posesia de arme de foc de către cetăţeni, fie ei militari, poliţişti sau civili, are, indiscutabil, cel puţin un merit major. Dacă nu e în măsură să prevină agresiunile extremiste, are, măcar, virtutea, deloc neglijabilă, de a le pune capăt înainte de a se transforma în masacre de amploarea celui parizian.