Terorism şi creştinism | Global | DW | 20.10.2017
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Global

Terorism şi creştinism

Cât creştinism e, oare, în mentalitatea jihadistului modern?  În ideologii totalitare? Câtă religie în terorism? Şi, nu în ultimul rând, oare cât protestantism?

Nu vom putea răspunde, fireşte, exhaustiv, la întrebări de o asemenea anvergură. Ba chiar şi a le schiţa răspunsuri satisfăcătoare riscă să fie o întreprindere depăşind net posibilităţile unui articol.

Putem în schimb semnala coincidenţe şi congruenţe tulburătoare, care stimulează meditaţia pe aceste teme.

Se împlinește în aceste zile un secol de la revoluţia bolşevică. S-au împlinit de asemenea 90 de ani de la prima cuvântare rostită de Hitler la Berlin.

Concomitent, s-au scurs, în acest octombrie, cinci veacuri de la ivirea oficială pe lume a luteranismului, prin legendara fixare, de uşa unei biserici din Wittenberg, a tezelor evanghelice, parţial anticatolice, antipapale ale fondatorului protestantismului german.

În fine, această lună a anului 2017 marchează şi scurgerea a patru decenii de la „toamna germană”, de la anul de apogeu al terorismului de extremă stânga şi inspiraţie KGB-istă care a zguduit Republica Federală cu aproximativ două decenii înaintea căderii Cortinei de Fier.

Există oare o relaţie între unele din aceste evenimente? Sau poate chiar între toate? Şi, dacă da, e oare importantă?

Max Weber, autorul „Eticii protestante şi spiritul capitalismului” s-ar întoarce poate în mormânt dacă ar avea răbdare să treacă în revistă constatările unor politologi ori sociologi germani. Şi dacă le-ar citi cărţile mai noi. Pe urmele lui Werner Sombart, mult citatul Weber evidenţia la începutul veacului trecut înrudirea strânsă dintre protestantism, şi în special calvinism, şi etosul capitalist modern. Ultimul izvorâse, potrivit marelui sociolog german, din cel dintâi.

Culmea. Cartea lui Weber fusese cotată ca o replică usturătoare la teoriile materialiste ale lui Karl Marx, părintele spiritual al leninismului, stalinismului şi comunismului. Al socialismului şi al social-democraţiei. Şi, într-un fel, împreună cu Luther, al antisemitismului modern, al fascismului şi naţional-socialismului.

Căci Marx presupusese că religiile (după Lenin ”opiu pentru popor”) ar constitui suprastructura unei baze economice. Weber demonstrează că e viceversa.

Iată însă că nu doar capitalismul, ci şi anticapitalismul cel mai virulent pare să aibă rădăcini protestante. Wolfgang Kraushaar e autorul unei recent publicate cărţi semnalând, între altele, originea protestantă a majorităţii covârşitoare a teroriştilor de extremă stânga din Germania. 

Dintre cei patru lideri fondatori ai RAF (Rote Armee Fraktion), trei au fost protestanţi. Cele două femei din acest grup proveneau din familii de pastori evanghelici, şefa lor ideologică, Gudrun Ensslin, fiind chiar fiica, fundamentalist educată, a unui cleric protestant. Unul, Andreas Baader, era catolic, la fel ca aproximativ 30 la sută din ceilalţi membri ai extremei stângi, alcătuite, în proporţie de nu mai puţin de două treimi, din protestanţi. 

Pare clar, după evaluarea fie şi superficială a formei mentale a teroriştilor din conducerea RAF care nu s-au dat în lături să omoare civili în numele ideilor lor marxist-salvaţioniste, că există urme consistente de etică puritană în psihologia lor şi în setul lor de valori progresiste.    

Liderii RAF şi-au luat viaţa în 1977 într-o închisoare germană de maximă securitate, după ce a dat greş o tentativă de a extorca eliberarea lor prin capturarea unui avion de pasageri şi luarea de ostateci. Toţi s-au omorât cu arme strecurate în celule de avocaţii lor extremişti de stânga (precum Horst Mahler, unul din cei patru fondatori ai RAF, protestant marxist radical, trecut la extremă dreapta, în anii 90).

Un cleric creştin, pastor anglican de origine germano-evreiască, i-a vizitat pe liderii terorişti ai Armatei Roşii germane cu puţin înainte de a se sinucide. L-a frapat la toţi, potrivit propriilor sale declaraţii, o mărginire, o monomanie vecină cu ”delirul religios”. Tatăl teroristei Gudrun Ensslin se entuziasmase în reacţie la incendierea, de către fiica sa, a unor magazine, calificând-o  drept ”act de sfântă împlinire personală”.

În chestiune, fără îndoială, e socializarea religioasă a teroriştilor, din care nu puţini cu părinţi şi bunici în genul mamei lui Stalin, animaţi de ambiţia de vedea progeniturile îmbisericite ca ierarhi. Şi, potrivit istoricului şi teologului german Jörg Hermann, în chestiune e şi "importanţa convingerilor personale", importanţa "conştiinţei aflate, solitar, în faţa lui D-zeu".

Într-adevăr, însemnătatea convingerilor personale şi a conştiinţei e crucială deopotrivă la protestanţi şi extremişti politici, radicalismul şi zelul unora şi altora par îndeaproape înrudite.

"Hier stehe ich und kann nicht anders", subliniase Luther, invocându-şi conştiinţa, în istorica sa confruntare din Reichstagul din Worms, cu împăratul şi cu Vaticanul, când s-a arătat silit să le respingă cererea de a se dezice de tentativa de a reforma Biserica.

Fanatismul i-ar fi însufleţit, cu două milenii în urmă, potrivit criticilor lor, şi pe zeloţii şi sicarii evrei apărând, la Ierusalim, Templul lui Dumnezeu asediat de legiunile păgânilor romani. Şi omorând coreligionari "călduţi", insuficient de pioşi şi credincioşi. După două milenii, evrei radical deiudaizaţi din familii cândva foarte credincioase puneau umărul la edificarea imperiului comunist şi la săvârşirea crimelor lui. 

Într-o biserică precum cea catolică, în fruntea căreia se află un Papă şi ai cărei credincioşi se văd conduşi de o ierarhie amplă şi solidă, importanţa convingerilor personale se estompează întrucâtva în faţa semnificaţiei majore a deciziilor instituţionale. Ceea ce nu înseamnă că n-a existat ori nu poate exista şi un terorism, fascism sau totalitarism catolic.

Totuşi, absenţa din educaţie şi devenire a unei ierarhii universale precum cea furnizată de Biserica Romano-Catolică pare să-i apropie pe credincioşii protestanţi alunecaţi în extremism de alţi radicali. De pildă de jihadiştii islamişti, precum şi de legionarii ortodocşi români, cu toţii partizani ai unui terorism politic de tip salvaţionist.

Crimele legionare desfid orice abordare reducţionistă a originilor creştin-apocaliptice ale terorismului politic modern. Rădăcinile religioase ale ororilor însoţind utopicele tentative de revoluţionare mesianic-salvaţionistă a lumii (ori atee, ca ”religie seculară”, cum ar spune V. Tismăneanu, pentru care marxismul e o eshatologie laică) nu pot fi reduse la protestantism. Şi cu atât mai puţin la islamism.

Rudi Dutschke, mentorul extremei stângi germane, era, după cum relevă Kraushaar, deopotrivă profund marxist şi profund creştin. În opinia sa, ”învierea lui Isus reprezenta modelul de bază al unei revoluţii universale”.

Dar ca revoluţia să devină o religie surogat teroristă şi totalitară pare că e nevoie şi de altceva. Metamorfoza decisivă e prefaţată de o criză interioară. O precede un pariu pierdut cu modernitatea încheiat pe fondul golirii de ataşamente vechi a sufletului şi al umplerii sale cu ideologie, cartografiind convertirea la o identitate nouă. În fapt, doar aparent nouă.

În fine, pare a fi nevoie şi de o radicalizare pernicioasă a ceea ce Weber a numit ”Entzauberung”. E o "desfermecare", o eticizare extremă, continuând în absurd şi trimiţând în infernal procesul debarasării de magie şi concentrarea pe claritatea morală, proces propriu etosului profetic veterotestamentar.

Căderea în terorism ori extremism totalitar pare să descrie, paradoxal, o tentativă eşuată de resacralizare, adesea inconştientă, a unui ins ori unor colectivităţi supuse anterior procesului unei desacralizări radicale.