1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Terifianta neajutorare a Comunităţii Internaţionale

La cine să se mai apeleze în ajutorul ucrainenilor care luptă pentru democraţie? Pe moment nici UE, nici OSCE şi nici ONU nu manifestă mult mai mult decât neputinţă.

În timp ce miniştri europeni se întruneau joi ca să adopte sancţiuni împotriva sângerosului regim Ianukovici, nişte pedepse tardive, după cum afirmă unii, insuficiente, inutile sau chiar contraproductive, după cum cred alţi analişti, un fapt e cert. Comunitatea Internaţională a eşuat în ansamblul ei din nou, în faţa unei provocări majore, aşa cum a eşuat şi în tragedia siriană.

Încât se poate pune întrebarea, cât valorează oare UE? Dar OSCE? Dar Naţiunile Unite?

Pe Maidan şi altundeva, în Ucraina, ca şi în afara ei, unii au început să conteste Europa pentru că dă impresia că ar asista cu mâinile în sân la masacrarea de protestatari pro-europeni.

Situaţia, e-adevărat, este extrem de complexă. Uniunea Europeană, şi acest fapt e cert, n-a acţionat optim într-o criză pe care ar fi trebuit s-o prevadă şi s-o gestioneze net mai eficient decât a reuşit până la vărsările de sânge de la 19 februarie.

Europa a greşit grav, ani la rând, lăsând revoluţia portocalie să eşueze, deşi ar fi trebuit să susţină politic şi financiar forţele pro-democratice şi pro-occidentale. Mai nou, Europa n-a reacţionat la manevrele Rusiei şi n-a prevăzut volta lui Ianukovici spre Moscova, care a declanşat mai întâi proteste iar ulterior o veritabilă revoluţie pro-democratică şi pro-occidentală. Apoi, înainte ca Vladimir Kliciko, unul din cei trei lideri ai opoziţiei, să ceară „intervenţia” vestului, occidentul a ezitat mult prea mult să se implice suficient de activ şi de energic, aşa cum a şovăit mult să procedeze şi la adoptarea de sancţiuni.

Sigur, sancţiunile nu sunt un panaceu. Ele pot fi utile, dar şi echivala, multă vreme, cu o frecţie la un picior de lemn. Unii le-au respins ori au recomandat amânarea lor din raţiuni tactice, alţii pentru că ar putea avea, ca în Belarus, efecte secundare contrare celor dorite. De pildă, ar putea accelera reorientarea spre est şi integrarea Ucrainei în spaţiul euro-asiatic către care o împinge cu toate forţele şi prin toate mijloacele de presiune Rusia lui Putin, în delirul post-sovietic şi neo-imperial al actualului lider de la Kremlin.

În pofida acestui delir, nu puţini comentatori şi oameni politici consideră că ar fi bine să propună totuşi să se discute cu Rusia. Să se negocieze cu Putin, care ar deţine cheia soluţiei problemelor ucrainene. La Berlin, Gregor Gysi, un ins acuzat în repetate rânduri că a fost delator al Stasi, actual deputat şi reprezentant al Partidului Stânga, o formaţiune creată din resturile partidului comunist estgerman, a sugerat chiar să se recurgă la serviciile de mediator ale fostului cancelar german Gerhard Schröder, bun prieten cu Putin. Care l-a răsplătit pe fostul şef al executivului berlinez cu un post de lobby-ist şi de şef de Consiliu de Administraţie la societatea pe acţiuni Nord-Stream, controlate, ca acţionar majoritar, de concernul rusesc Gazprom.

Nürnberger Zeitung scoate în evidenţă această propunere. Ziarul crede, la unison cu mulţi observatori germani că, fără Rusia, n-ar fi posibilă soluţionarea crizei ucrainene şi semnalează refuzul lui Schröder de a-şi asuma o asemenea sarcină (de îmbunare a lui Putin) precum şi contrapropunerea ex-cancelarului german, „frizând cinismul”, de a i se pasa misiunea Naţiunilor Unite.

Or, s-a văzut „clar cât de limitată e influenţa ONU în schingiuita Sirie”, mai scrie acelaşi cotidian. Că lucrurile stau aşa se datorează faptului că, din motive egoiste şi porniri anti-occidentale, Moscova a blocat prin veto în Consiliul de Securitate, împreună cu Beijingul, nenumărate rezoluţii şi iniţiative care ar fi putut contribui la oprirea vărsărilor de sânge din Siria.

Corolarul acestei constatări e clară. Rusia nu e parte a soluţiei. Nici în Siria şi nici în Ucraina. Sigur că ambele ţări sunt marcate de societăţi rămase în urmă, insuficient dezvoltate, complexe din unghi politic, neomogene economic şi social, multi-confesionale şi multi-etnice, trezind mari pofte şi angoase vecinilor.

Dar în ambele crize şi conflicte Moscova e, în mare măsură, însăşi problema, a cărei rezolvare ar reclama, de fapt, ca Europa, din care face parte Ucraina, să dea în fine dovadă de o bărbăţie mai pronunţată decât simpla adoptare de sancţiuni punctuale la adresa unor politicieni pro-ruşi din Kiev. Sancţiuni care nu vor fi probabil în măsură să înlăture pericolul scindării Ucrainei şi al unui incendiu de proporţii în fosta republică sovietică.

Pe de altă parte, când n-a fost Europa lipsită de bărbăţie? Dar Naţiunile Unite neputincioase? Când America mai era prezentă, activ, dinamic, curajos pe eşichierul internaţional. De când SUA au căzut pradă unor tentaţii neo-izolaţioniste şi şi-au inaugurat replierile, obosite de anii de război împotriva terorismului islamist, problemele, crizele şi conflictele civile sau internaţionale au început să abunde şi să debordeze.

Ar fi nevoie urgentă de mecanisme internaţionale noi şi eficiente, care să izbăvească în fine Organizaţia Naţiunilor Unite de terifianta ei neajutorare. Şi ar mai fi nevoie de o Americă mai implicată, dar şi de o Europă occidentală mai curajoasă şi mai puţin dispusă, la fiecare pas, să se certe la cuţite nu cu tiranii şi ciracii dictatorilor, ci, vai, doar cu americanii şi cu aliaţii lor.