1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Cultură

Televiziunea pe risc propriu

A te uita la televizor a devenit nu doar în România o aventură asumată pe risc propriu. În timp ce mare parte din televiziunile româneşti continuă să manipuleze, unele din cele occidentale nu se lasă nici ele.

default

Varii posturi apusene scornesc şi manevrează mai subtil, dar nu mai puţin periculos. Plăsmuirile lor, întotdeauna pernicioase pentru sănătatea mintală a maselor care cască gura la micile ecrane, sunt adesea apolitice şi comerciale.

Ce nu face un canal sau altul pentru un record de audienţă, pentru o felie mai groscioară de market share, pentru o coşcogeamitea cotă de piaţă, care să taie în fine răsuflarea concurenţei şi să deschidă cât mai larg băierile pungilor patronilor, înnebunind departamentele lor de P.R.?

În acest scop televiziunile se străduiesc fireşte să pună mâna, pe termen cât mai lung, pe ochii telespectatorilor de vârste cât mai fragede.

Prostirea lor începe de pe la 0 ani, cu Teletubbies. Degradarea continuă apoi în pas alert cu Sponge-Bob şi alte obrăznicii animate amuzante chiar şi pentru adulţi, pentru ca, odată cu „Familia Simpson" şi mai ales cu „South Park", hlizeala nevinovată să tindă spre cotele maxime ale impertinenţei.

De aici încolo desenele animate cu pricina se transformă într-o veritabilă şcoală superioară a batjocurii, teribilismului, blasfemiei şi imoralităţii.

Dar segmentul de vârstă cel mai asiduu vânat este, fireşte, şi cel mai sensibil la aruncatul cu bancnote în reacţie la bombardamentul cu reclame. De la 14 ani în sus şi până la 50 de ani, oamenii cei mai susceptibili să aibă şi să cheltuiască bani pe cine ştie ce marafeturi mai mult sau mai puţin inutile au devenit ţinta obsesivă a unui număr tot mai mare de emisiuni care mai de care mai degenerate, mai agresive, mai violente şi înjositoare.

Partea cea mai gravă a acestor emisiuni este că par inofensive. Spre deosebire de unele seriale vădit deplasate ori de filme făţiş insolente, al căror caracter păgubitor pentru adolescenţi cu personalităţi neconturate sare în ochi, emisiunile-concurs de genul "Germania caută megastarul" sau pe "viitorul super-manechin" dau bine.

În fond, ce i se poate reproşa unei emisiuni în care mii de tineri se înghesuie în aparenţă să-şi dispute supremaţia în materie de talent muzical sau coregrafic? Nimic! Nici faptul că e vorba, la urma urmei, de un concurs de sex-appeal şi frumuseţe nu ar fi, în sine, nimica rău, dacă producătorii acestor emisiuni nu şi-ar cosmetiza marfa, astfel încât adevărata ei natură să fie cât mai greu recognoscibilă.

Ce hram poartă, în realitate, aceste emisiuni reiese clar din programatica brutalitate cu care sunt eliminaţi rând pe rând candidaţii perdanţi. Cruzimea cu care moderatorii, nişte nulităţi intelectuale, moral handicapate, insistă să-i trateze pe candidaţii eşuaţi, ca şi cum ar fi gladiatori, cărora publicul le cere, intempestiv, moartea, spune totul despre gusturile gloatei, satisfăcute de astfel de emisii.

În fondul lor, aceste făcături stupide şi moral pestilenţiale au marcat occidentul încă din epoca imperiului roman, când tiranii îşi calmau şi săturau poporul dându-le, pe lângă circ şi pâine, spectacolul sângelui vărsat în gropile cu lei.

În emisiunile-concurs moderne, nu curge în valuri sânge ca la gladiatorii din vechime, ci se varsă în cascade doar lacrimile candidatelor. Dar este vorba, în esenţă, de acelaşi lucru.

Trist e, că nu e nimic de făcut. În democraţie, oricine are dreptul inalienabil de a se lăsa tembelizat.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Robert Schwartz