1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Tatăl nostru, valorile lor

Ne place oare să ne batem joc de noi? Europa stă să se prăbuşească sub impactul unor contraproiecte. Dar trebuie să-şi sape şi propria groapă? De ce insistă unii din liderii ei s-o adâncească? Nu putem agoniza demn?

Întronizarea arhiepiscopului de Canterbury, Justin Welby, şeful Bisericii Anglicane

Întronizarea arhiepiscopului de Canterbury, Justin Welby, şeful Bisericii Anglicane

Europa stă să se prăbuşească sub impactul loviturilor contraproiectelor totalitare care-o contestă din afară şi din interior, de la putinism şi terorismul islamist, la extremismul de dreapta şi fanatismul corectitudinii politice. Dar de ce oare trebuie să-şi sape chiar şi propria groapă? Şi de ce insistă unii lideri europeni s-o adâncească, în ciuda tuturor avertismentelor unor minţi lucide, care-i sfătuiesc de bine? Nu poate Europa agoniza demn, respectându-se şi, deci, respectându-şi, până la capăt, valorile, cultura şi tradiţiile, dacă nu e în stare să lupte bărbăteşte?

E-adevărat că, pe moment s-au înregistrat şi în Germania şi în Marea Britanie progrese realmente semnificative. Clasele politice ale ambelor ţări par să fi priceput, într-un târziu, că nu poţi combate o entitate teroristă care trăieşte şi creşte din cumul de infracţiuni şi din prestigiul obţinut prin fapte de barbarie şi cuceriri teritoriale, fără la fapte să treci şi deci fără să-i seci ambele surse de celebritate.

Încât Londra şi, mai cu seamă, fapt revoluţionar, chiar şi Berlinul, se arată gata să-şi implice aviaţia în lupta contra ISIS. Dar cât vor rezista cele două guverne vituperărilor extremei stângi, aciuiate între timp în partidul laburist britanic, cel condus, mai nou, de un împăciuitorist fanatic, precum Jeremy Corbyn, ori în postcomunistul partid german „Die Linke”, creat din resturile STASI şi ale ex-nomenclaturii comuniste?

Şi de ce face Europa la un pas timid în faţă, cel puţin doi îndărăt, mai hotărâţi, înclinându-se în faţa unor tiranii ca Turcia şi Rusia, despre care ştie, că, departe de a constitui soluţia la problema ISIS, îi complică rezolvarea grav? Căci Rusia e interesată doar în perpetuarea regimului Assad, căruia ISIS îi vine mănuşă, căci livrează Damascului raţiunea (antiteroristă) de a fi. Apoi, sunt poate antioccidentalismul, antidemocraţia şi islamismul Ankarei, care tocmai şi-a întemniţat doi jurnalişti critici de frunte, vreo chezăşie pentru combatarea fermă a islamiştilor din ISIS, cei susţinuţi ani buni de către Recep Tayyip Erdogan?

Chiar crede Europa că s-ar putea baza pe Turcia pentru mult râvnita oprire a afluxului de refugiaţi? Să fim serioşi. Dar totuşi stăruie să o plătească gras, politic, moral şi financiar, oferindu-i miliarde şi eliberarea de obligativitatea vizelor pentru 80 de milioane de turci, măsuri care vor complica serios problema controlării influxului de islamism, de antisemitism şi antiamericanism în Europa.

În fine, cred oare europenii că se vor scoate cu mâna şi cu arma altora dacă găsesc trupele terestre necesare ineluctabilei ocupări a califatului? Nu e-o problemă net mai largă? Nu vor trebui combătute filialele statului islamic din Africa şi Asia? Dar cele din Europa? Cum cred elitele occidentale că vor salva ideea multiculturală renunţând la cultura principală pe care să se poată grefa integrarea altora?

A intona un simplu „Tatăl nostru” s-a transformat, iată, într-o acţiune subversivă în Apusul odinioară creştin. La trei săptămâni înainte de Crăciun a izbucnit pe acest subiect un scandal de pomină, în Regatul Unit. Alături de valori precum libertatea de opinie şi de expresie, pe scurt, democraţia, cuvintele adresate de credincioşii creştini Tatălui Ceresc constituie, mai nou, mărul discordiei pe care şi-l dispută cu vehemenţă Biserica Anglicană şi asociaţia proprietarilor de cinematografe.

Căci ultimii au refuzat să difuzeze un spot publicitar al Bisericii, în care oameni de varii rase şi etnii, între ei africani din Somalia şi Eritreea, legaţi unii de alţii de apartenenţa la religia creştină, se reculeg şi laudă şi mulţumesc, se bucură, se roagă. Şi-o fac, murmurând cuvintele venerabilei rugăciuni, rostite de credincioşi creştini de pretutindeni, de circa 2.000 de ani.

Minutul de peliculă urmând a însoţi ultimul episod din Star Wars n-ar putea fi propagat, căci ar fi, eventual, după cum pretind proprietarii de cinema-uri, „jignitor”. Ar fi potenţial „ofensator”, la adresa necreştinilor. Mai precis, de bună seamă, a musulmanilor. Dar nici evreii, nici musulmanii moderaţi, nici mulţi atei nu s-au simţit inoportunaţi. Cei din urmă, dimpotrivă, au declarat prin purtătorul lor de cuvânt britanic, Wood, că nu-s deranjaţi de spot şi înţeleg „să apere libertatea de opinie”.

La rândul lor, atât premierul conservator al Marii Britanii, Cameron, cât şi primarul Londrei, Boris Johnson, au protestat, din fericire, primul considerând „ridicolă” interdicţia difuzării peliculei, de vreme ce Tatăl nostru este parte a „culturii noastre bimilenare”. Iar cel de-al doilea a calificat-o drept „abominabilă”. Ce bine. Dar n-ar fi cazul să se întrebe cum de s-a ajuns aici? Şi ce e de făcut?

Există, ce-i drept, o salutară tradiţie anglo-saxonă de evitare a manifestărilor publice de natură să discrimineze religios, etnic, politic. Dar tinerilor musulmani imigraţi în vest li se cere, imperativ, să-şi tempereze criza identitară şi să se integreze. Mulţi le cer chiar să se asimileze. Dar oare în ce s-ar putea ei integra sau asimila, dacă ne asasinăm tradiţiile, cultura, valorile cruciale, chiar drepturi şi libertăţi precum cea de opinie şi expresie, ce ne definesc societăţile deschise?

Lăsam intactă doar şaria? Respectăm doar valorile lor? Evacuarea cu forţa, din cetate, a manifestărilor esenţiale ale propriei culturi, în numele căreia pretindem toleranţă faţă de marginali, dar ne arătăm virulent intoleranţi faţă de noi înşine, nu semnează doar condamnarea la moarte a mult invocatei şi în unele instanţe jalnic eşuatei multiculturalităţi. E o formă de sinucidere şi în alt sens. Căci ne anunţă, dacă se impune, înfrângerea definitivă în lupta cu duşmanii noştri interni şi externi.