1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Tango cu miturile stângii şi revoluţia populistă

Cum se explică revoluţia populistă din apus? Nesiguranţa iscată de crize, modernizare şi globalizare, precum şi dorul de o securitate utopică alimentează mesianismele actuale. La mijloc e însă şi dezagregarea stângii.

Istoricul britanic Eric Hobsbawm, care a prezis declinul social-democraţiei

Istoricul britanic Eric Hobsbwam, care a prezis declinul social-democraţiei

Incertitudinile identitare iscată de crize, modernizare şi globalizare, precum şi dorul de o siguranţă utopică nu explică integral salvaţionismele simbolizate de ascensiunea unor Trump, le Pen, AfD şi compania. Le susţine şi sastisirea şi revolta generală provocate de bilanţul catastrofal al regimurilor de stânga din vest, de declinul şi autodiscreditarea stângii apusene.

O poveste europeană

Toate acestea urmează unei fulminante degringolade ideologice a social-democraţiei şi unei concomitente, paradoxale, ascensiuni a stângii, care, împreună, au marcat politic, în ultimele decenii, emisfera occidentală.

În Germania a avut loc preluarea, de la creştin-democraţi, a conducerii Republicii Federale, de către un cancelar social-democat, care avea să ofere politologiei, din cauza putinizării sale ulterioare, o îmbogăţire de vocabular memorabilă. În terminologia de specialitate s-a inclus termenul, rusesc, de „schröderizare”. Conform afirmaţiilor cancelarului Gerhard Schröder, reiterate şi întărite şi după invazia Rusiei în Ucraina, Putin ar fi, nici mai mult nici mai puţin, decât „un cavaler fără prihană al democraţiei”.

Pentru obedienţa sa îndelungată, demnitarul social-democrat avea să fie răsplătit bogat. După ce a abandonat cârma Germaniei avea să obţină o funcţie gras remunerată la Gazprom, concernul rus controlat de Putin.

Dacă „schröderizarea”, semnalizând coruperea elitelor europene de către Kremlin, s-a putut solda, într-o ţară ca Germania, net mai puţin coruptă decât covârşitoarea majoritate a celorlalte, cu succesul sugerat de acest termen, nu e dificil de imaginat ce efecte va fi avut aiurea acest balet politic rusesc. De pildă în republici bananiere. Ori în state europene în care vârâtul funcţionarului public şi al politicianului în buzunarul de la vesta mafiotului se bucură de-o veche tradiţie.

Derapajul românesc

Chiar dacă aş fi fost în pericol să mă lovească, subit, orbirea, din 2012 aş fi încetat în mod cert să fac parte dintre cei care, în inconştienţa ori cecitatea lor, au mai crezut că ar fi posibil să se considere USL, ori puciul ei, un accident. E greu de tot să le fi imaginat astfel, chiar dacă ne prefacem c-am fi uitat de direcţia pro-rusă imprimată României, în 2012, de primul ministru de externe din primul guvern Ponta.

Uimitor e, doar, că mai există astăzi inşi care nu se cutremură la gândul drumului pe care l-ar fi parcurs ţara şi alianţele ei strategice, sub un şef al CSAT numit Victor Ponta şi care nu se înspăimântă de consecinţele vizibile şi invizibile ale schröderizării, care continuă în Republica Moldova.

Tot astfel, pare o demenţă să se considere un accident ce s-a petrecut în America după ce, în ultimul an al mileniului trecut, s-a văzut instalat la putere, la Caracas, Hugo Chavez. Bun prieten al lui Putin, al altor lideri autoritari sau totalitari, precum cei iranieni, fostul colonelul pucist, azi defunct, avea să devină în Venezuela şi apoi şi în afara ei protagonistul unei revoluţii zise „bolivariene”, în fapt naţional-comuniste, antiamericane, antidemocratice şi anticapitaliste amintind de ceauşism.

Hugo Chavez în martie 2004, în vizită la Vladimir Putin

Hugo Chavez în martie 2004, în vizită la Vladimir Putin

Epoca Chavez şi relansarea peronismului argentinian aveau să ducă nu la renaşterea tangoului clasic, ci a variantei latinoamericane a "baletului" politic rusesc şi la reşuta în subdezvoltare şi faliment economic şi politic a unui continent întreg.

Dosarul latinoamerican

La rădăcina acestui funest destin e lesne de identificat extinderea castrismului cubanez şi a formulei sale locale, chavismul, în vaste zone, care mai de care mai nefericite, ale continentului cucerit cândva de spanioli şi portughezi. Între marile triumfuri ale stângismului latino-american avea să figureze şi acapararea puterii, în Brazilia, de către socialiştii proaspăt suspendatei Dilma Rousseff, succesoarea nu mai puţin coruptului Lula da Silva, pe care o plâng mai nou, cu lacrimi de crocodil, postcomuniştii germani şi europeni.

Nu e un secret hramul purtat de această stângă naţionalistă latino-americană, a cărei domnie s-a văzut facilitată de dezinteresul SUA pentru propria lor ogradă, în urma revoluţiei islamiste şi a schimbării de paradigmă dictate de atentatele de la 11 septembrie 2001. Dincolo de scoaterea salutară, dar vremelnică, din cea mai cruntă mizerie, a unora dintre cele mai sărace straturi ale societăţilor sud-americane, această domnie a stângii s-a lăsat cu devalizări ale avuţiilor naţionale de o rapacitate şi de-o anvergură fără precedent.

O serie întreagă de ţări latino-americane s-au văzut aduse nu doar în sapă de lemn, culmea, în ciuda bogăţiilor lor ieşite din comun, de pildă, în pofida enormelor zăcăminte de ţiţei din Venezuela. S-au trezit condamnate şi la o disperare ce părea rezervată unor state africane marxiste şi postcoloniale ca Zimbabwe, blestemate parcă să se afunde în cea mai neagră tiranie şi contraperformanţă economică.

Azi, hămesiţi, oamenii din "mica Veneţie" vânează şobolani, pisici şi porumbei. Altfel decât norvegienilor, aurul negru nu doar că nu le-a adus prosperitatea. I-a osândit să îndure eternizarea unor autorităţi crapuloase, cărora banii din exporturile de petrol şi cadourile electorale plătite cu ajutorul lor le-au condiţionat fatala perpetuare la putere.

Declinul socialist apusean şi global

Nu trebuie subestimate însă nici efectele, aparent mai benigne, în fapt, politic, mai pernicioase, pe care le-a avut domnia stângii în ţările occidentale din lumea întâi. Între ele se înscriu, la loc de frunte, lehamitea politică şi potenţarea angoaselor modernizării, generate de discreditarea programatică a liberalismului, a capitalismului avansat, a societăţilor deschise şi democraţiilor.

Întrucât eficienţa celor din urmă şi a pieţii libere în confruntarea cu orice formă de autocraţie, dictatură, totalitarism, ori economie planificată e istoric probată, toate acestea ar fi fost inimaginabile în afara elanului cu care guvernanţii de stânga au deconstruit voluntar sau involuntar prestigiul lumii libere.

Cu o energie inepuizabilă au promovat birocratizarea, dezliberalizarea, etatizarea, concomitent cu decredibilizarea elitelor reale, clasei politice şi a presei. Nici pericolul autodiscreditării nu le-a redus hărnicia cu care, de frica guvernaţilor, s-au repezit să ţeasă un imens covor de minciuni cu ajutorul newspeachului orwellian, a limbajului ideologizat pe linia corectitudinii politice.

Dar cum se explică oare această demontare şi autodemontare? Într-un eseu sondând şansa relansării social-democraţiei, ca forţă menită să domesticească expansiunea globală a capitalului, Neal Lawson îl evocă pe Eric Hobsbawm. Istoricul britanic prevăzuse încă din 1979, în The Forward March of Labour Halted, degringolada unui laburism căruia i s-a sustras, treptat, baza demografică, muncitorească.

Prăbuşirea imperiului sovietic şi globalizarea au pus la podea ce mai rămăsese viu din substanţa stângii. Or, căutând să se extragă din acest declin şi să se reinventeze, socialismul s-a încapsulat într-un elitism stângist sui generis şi au îmbrăţişat cauze minore, ori contraproductive, pierzând încetul cu încetul contactul cu realitatea şi cu grijile veritabile ale naţiunilor apusene.

Jeremy Corbyn, actualul lider al laburiştilor britanici

Jeremy Corbyn, actualul lider al laburiştilor britanici

Concomitent, doctrinarii stângii au meşterit, cu ajutorul relativismului şi corectitudinii politice, la compensarea propriei mizerii prin amplificarea şi consolidarea unei noi mitologii socialiste. E una care derapează lesne în extremism, antiamericanism şi antisionism, de fapt în antisemitism, după cum s-a văzut în rândul laburiştilor britanici ai lui Jeremy Corbyn.

În răstimp, altfel decât sugerează şi acreditează această mitologie, stângiştii care au izbutit să escaledeze treptele puterii în vest nu s-au dezbărat de neîncrederea şi n-au renunţat la desconsiderarea clasică nutrită de elite faţă de popoarele pe care le conduc. Doar aşa se explică, bunăoară, că, în SUA, şeful CIA, Brennan, continuă să recomande guvernului Obama să păstreze secrete 28 de pagini din raportul Comisiei privind nine/eleven. În opinia lui, poporul, neghiob, n-ar fi în stare să aprecieze corect implicarea saudită în megaatentatele teroriste islamiste din 2001.

Îmi pare că ascensiunea populismelor în vest nu e doar efectul unui reflex identitar şi ecoul repulsiei generate multora de acest tip de atitudine deopotrivă elitist-trufaşă, ipocrită, mefientă şi dispreţuitoare, care a marcat şi forma mentală a guvernărilor de stânga din ultimul deceniu şi jumătate. E şi consecinţa deznădejdii alimentate de intuiţia că stânga s-a cantonat în ideologie, îndepărtându-se atât de ferm de realităţi, încât nu se va mai arăta mult timp în stare să ofere o alternativă viabilă şi cât de cât credibilă..