1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Germania

Talia democraţiei, în corsetul pieţelor

Confortabila democraţie occidentală, cu o economie socială de piaţă, are şi ea de suferit de pe urma crizei. Spre a o depăşi, ea trebuie să se supună unor mecanisme care să o transforme într-o democraţie conformă pieţii.

Confruntată cu criza datoriilor, despre care nu se mai prea aminteşte că a fost cauzată şi de criza bancară din 2008, cînd mîna statului a salvat de la faliment marile bănci, Europa pare a se teme mai mult decît de orice de toanele şi nervii pieţelor financiare şi de verdictele agenţiilor de rating.

Cu ani buni în urmă, cînd doctrina globalizării nu era încă „implementată”, emisiunile de actualităţi la televiziunile occidentale ignorau cu nonşalanţă şi suveranitate veştile de la bursă.

Dar, de cînd satul global a devenit şi piaţă globală, pe ale cărei tarabe se cumpără şi se vînd pînă şi datele personale ale clienţilor şi utilizatorilor mass-media digitale, vedetele actualităţii sunt băncile şi pieţele.

Democraţia parlamentară, despre care pînă nu demult în Germania se afirma că este una avînd o economie socială de piaţă, urmează să devină, odată cu criza, o democraţie „conformă pieţii”. Vocabula „socială” a fost eliminată din noua sintagmă.

Cînd Angela Merkel a recomandat acest nou model pe fundal de criză, s-au făcut auzite şi cîteva voci critice. În dezbateri publice, în talk-showuri televizate, a fost sesizată şi comentată modificarea lexicografică şi implicaţiile ei, altminteri mai mult decît evidente: necesară este acum o democraţie care să se plieze legilor pieţii.

„Nimic mai firesc”, ripostează cei pe care teoria sau realitatea i-a convins că statul ar fi un prost gospodar, dar că, la nevoie, el poate fi constrîns să deschidă, fireşte pe socoteala contribuabililor, baierele pungii, spre a salva de la ananghie băncile şi calma pieţele. Astfel, statul însuşi se conformează detestatei formule de sorginte marxistă: privatizarea profiturilor, socializarea pierderilor.

La ora actuală, spre a salva moneda euro, a fost adusă în discuţie sub formula „eurobondurilor” tocmai socializarea datoriilor ţărilor din spaţiul monetar.

Germania, cea mai performantă, dar şi cea care a acceptat fără proteste vehemente şi greve paralizante o serie de reforme structurale, precum liberalizarea pieţei muncii, majorarea vîrstei legale de pensionare la 65 apoi la 67 de ani sau reţineri în domeniul majorărilor salariale, nu vede cu ochi buni această soluţie.

În numele solidarităţii, a argumentului cum că a avut cel mai mult de profitat de pe urma monedei euro, va fi nevoită să facă în cele din urmă unele concesii dureroase. Presiunile morale în acest sens se înteţesc.

Pe lîngă manifestările şovine de antigermanism cras, din anumite segmente ale presei elene, britanice sau italiene, se insinuează în mass-media şi o nouă ipoteză: fiind tocmai atît de performantă, economia germană ar purta o parte de vină pentru incapacitatea restului membrilor zonei monetare de a ţine pasul… Pieţele răsplătesc performanţele germane cu dobînzi minime la credite, dar penalizează ţările aflate în dificultate, al căror număr creşte, nevoite să intre sub „umbrela salvatoare”.

Cît despre încorsetarea democraţiei în legile pieţii – deşi nu oferă garanţii de ieşire din criză fără pierderi radicale, esenţiale pentru economiile naţionale şi contribuabili, echivalează cu o restrîngere a prerogativelor democraţiei parlamentare.

Iar deciziile financiare, dată fiind complicata lor materie, se iau preponderent la nivel de experţi, fenomen specific post-democraţiei.

Dezbaterile de cafenea, contestaţiile vociferante nu compensează pierderile înregistrate de democraţia reprezentativă pe tărîmul combaterii crizei datoriilor. Iar plîngerile cetăţenilor,12.000 la număr, depuse cu semnătură sub egida „Iniţiativei civice pentru mai multă democraţie”, înaintate Tribunalului Constituţional de la Karlsruhe, împotriva măsurilor de salvare adoptate la summitul de la Bruxelles, o enervează într-atît pe şefa FMI Christine Lagarde, încît a declarat că nu mai poate auzi numele metropolei suabe.

Ceea ce se lasă interpretat şi drept o mai mult sau mai puţin uşoară punere sub presiune morală, de către forurile financiare, a justiţiei…