1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Tablou european cu tauri, şerpi şi alte lighioane

Sub patronajul lui Putin, cel aplaudat frenetic de extrema stângă de pretutindeni, s-au adunat la Petersburg neofasciştii şi neonaziştii Europei. Felul principal al festinului lor e democraţia. Dar mulţi n-au treabă...

Răpirea Europei

Răpirea Europei

Am sentimentul că, fără s-o ştie, cu părţi mari din ea care nu vor s-o ştie, Europa e angrenată iarăşi într-o cursă nebună. Una, contra cronometru, amintind de cea din anii 30 ai veacului trecut, menită s-o scape de turme diverse de bivoli sălbatici cuprinşi de streche, îndreptându-se toate, vertiginos, spre inima ei.

Mă veţi întreba care e inima Europei. N-am să preget să răspund că este produsul cel mai nobil al culturii iudeo-creştine din care s-a născut frumoasa răpită cândva de taurul olimpian. N-am să ezit să arăt cu degetul spre democraţia liberală. Căci nu ştiu ca Bătrânul Continent să dispună de ceva mai util, mai bun, mai sublim şi valoros.

După ce a exclus timp de multe decenii riscurile unui nou război în vestul Europei, democraţia îmi pare în pericol chiar mai acut decât pacea în zonele răsăritene şi meridionale ale Uniunii Europene, la graniţele ei cu Rusia putinistă şi cu hoardele de islamişti de epocă de piatră ai ISIS.

Obişnuiţi ca democraţiile apusene postbelice să garanteze nonbeligeranţa prin ele însele precum şi graţie umbrelei NATO, deci militarilor şi arsenalului SUA, vesteuropenii ar trebui să fie, fireşte, sideraţi de timpurile noi. Căci o şerpărie abominabilă îşi scoate pretutindeni din găoace şi ascunzători lighioanele extremiste.

În cauză nu e pur şi simplu Moscova, unde s-a instalat un nou iraţionalism utopic panslavist-ortodoxist-ultranaţionalist-comunist-colectivist, o doctrină hibridă atât de abil (şi raţional) concepută, încât să fie numai bună să se poată înfrupta din ea orice pepinieră extremistă, de orice orientare ar fi ea.

În cauză nu sunt nici doar populiştii şi extremiştii de stânga şi de dreapta care, la Paris, Berlin, Atena sau aiurea suferă de nostalgii totalitare, naţionaliste ori stângiste, îl aplaudă pe Putin şi îi admiră în secret pe islamişti. Despre care afirmă, falsificând realitatea, că ar fi chipurile nu doar în stare, ci şi singurii capabili să-i combată.

În cauză e oboseala de democraţie a europenilor înşişi, cuplată cu sincronizarea riscurilor multiple apărute simultan la adresa societăţilor deschise.

Luni, mulţi occidentali au răsuflat uşuraţi aflând că, în alegerile locale, francezii n-au transformat Frontul Naţional în cea mai puternică formaţiune politică a Hexagonului. Ei bravos, am exclamat şi eu, fericit.

Net mai exaltat s-a dovedit ecoul emis de premierul francez, Valls. Deşi partidul său socialist s-a văzut grav amendat în scrutinul câştigat de conservatorii de la UMP, şeful guvernului parizian a reacţionat la rezultatul alegerilor manifestându-şi satisfacţia generată de prezumtiva reticenţă la populism a unei părţi din electorat. Or, extremiştii francezi au luat totuşi un sfert din voturi! Cu atât mai jenantă e bucuria perdantului.

La rândul lor, înaintea vizitei de luni, la Berlin, a premierului elen Alexis Tsipras, varii analişti, doldora de nădejdi iluzorii, se aşteptau ca extrema stângă şi dreaptă alcătuind noul guvern grec să sfârşească prin a se da pe brazdă în faţa presiunilor germane şi europene şi a trece realmente la reforme. Ca şi cum orbirea ideologică a populiştilor şi extremiştilor ar avea leac!

Realitatea cruntă este, după cum relevă şi un comentator german, că Europa nu s-a mai aflat niciodată, după cel de-al Doilea Război Mondial, în situaţia unei relaţii bilaterale atât de serios şubrezite, atât de grav zdruncinate, precum actualele raporturi dintre Berlin şi Atena. Cui prodest? Lui Putin, evident. Lui Erdogan, islamiştilor, fasciştilor, staliniştilor. Pe scurt, în această lume globală, antidemocraţilor de peste tot.

Avem deci motive să coborâm garda pentru că Frontul Naţional n-a obţinut numărul uriaş de voturi pe care şi le-ar fi putut adjudeca? Ori pentru că sub Marine Le Pen gruparea ei a virat-o, aparent, spre centru, transformându-se într-un lup capabil să îngurgiteze mari cantităţi de cretă?

Sub pojghiţa de civilizaţie mimată de populişti, fie ei de stânga, fie de dreapta, colcăie acelaşi antiamericanism visceral, acelaşi antisemitism metafizic, acelaşi anticapitalism, aceiaşi antidemocraţie. Unde întorci capul, extremiştii spoiţi şi fardaţi în culorile democraţiei aşteaptă ocazia optimă de a se reiţi în peisaj şi de a-şi distribui cu asupra de măsură veninul.

Dacă şi francezii ori grecii au ajuns vulnerabili, cum să fie esteuropenii? Cum să fie Balcanii de vest, în care, măritată cu oligarhia, postcomunismul şi naţionalismul extremist, corupţia a atins un improbabil apogeu? Cum să fie acea parte a României care n-a apucat în ultimul sfert de veac să se racordeze la democraţie şi liberalism?

Abundent întreţinute de aproape un secol de mişcări şi regimuri totalitare, de la Antonescu la Ceauşescu, şi de la „patrulaterul roşu” la televiziunile mancurtizante şi site-urile securisto-legionare, himerele naţionaliste continuă să fie la mare preţ în anumite segmente ale electoratului român.

Departe de a le abandona, unii din reprezentanţii elitei continuă să otrăvească reţelele de socializare cu postări encomiastice la adresa diverşilor dictatori, de la fascistul Antonescu, un asasin în masă, la sinistrul Ceauşescu, alt criminal sângeros.

Apucate de o demenţă destructivă, turmele extremiste se reped turbate spre o Europă dezechilibrată de zdruncinăturile copitelor, care pare gata să se mai lase răpită odată, dar nu ştie prea bine în braţele cui să-şi predea restanta cinste şi părelnica onoare.

Deşi, pradă unui vis adolescentin, Uniunea îşi afirmă dorinţa pioasă de a-şi crea o armată proprie, e clar că nu realizează că timpul jocului de glezne a expirat de mult. Doar America şi NATO mai par în stare s-o salveze.

Dar mai este oare America ce-a fost?