1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Tăcerea absenţilor

Care sunt cauzele absenteimsului electoral? Asistăm la un protest politic mut sau e vorba în realitate de altceva?

Se vorbeşte despre absenteism ca despre un păcat particular al politicii româneşti. În realitate, dacă absenteismul este o problemă, ea este una a democraţiei electorale pe plan global. Nu doar în România se întâmplă acest lucru, ci şi în Europa, aşa cum probează toate statisticile, sau în SUA la o scară chiar mai mare.

Jean Claude Juncker, în cadrul dezbaterii în doi cu Martin Schulz de la postul francez LCI, nu a scăpat prilejul de a invoca absenteismul din alegerile americane împotriva acelora care deplâng slăbiciunile Europei. E adevărat că europenii şi mai ales francezii pierd din vedere felul cum se calculează abstenteismul în America. Dacă în Franţa sunt luaţi în calcul doar cei care s-au înscris în prealabil pe listele electorale, în America, la fel ca în România, sunt luaţi în considerare toţi cetăţenii cu drept de vot. Cel puţin în România putem presupune că absenteismul este mai mic decât cel anunţat, deoarece listele de alegători cuprind adesea mai mulţi cetăţeni decât sunt ei în realitate. Aşadar, cine analizează participarea la vot a românilor, ar trebui să ţină seama de ambele aceste aspecte.

Am arătat cu alt prilej că absenteismul şi prezenţa la vot se legitimează reciproc şi că sunt într-o oarecare măsură atitudini indispensabile una alteia. Cu toate acestea, atunci când numărul absenţilor îl întrece cu mult pe cel al votanţilor, guvernele se neliniştesc, căci se tem de ce ar putea spune şi face ”absenţii”. Şi nu doar guvernele, dar şi cei care se consideră răspunzători de buna funcţionare a democraţiilor şi care, cu exemple istorice în minte, avertizează asupra riscurilor. În principiu, starea de veghe este îndreptăţită, dar temerile formulate în fiecare zi de presă par exagerate.

A crede că absenţii ar putea delegitima sistemul politic se bazează pe presupunerea că absenteismul este o atitudine politică activă, un fel de negaţie „fără sunet”. Dar vedem cu uşurinţă că acest lucru nu este adevărat decât în foarte mică măsură. Recent, grupul de activişti reuniţi sub genericul ”UniţiSalvăm” a anunţat boicotul alegerilor din 25 mai, cu scopul de a atrage atenţia asupra defectelor clasei politice. În ianuarie 2012 a existat de asemenea un grup distinct printre protestatarii care se adunau în Piaţa Universităţii, care nu avea ca ţintă Guvernul, ci clasa politică în general. Există mereu o categorie de protestatari, de regulă bine informaţi şi inteligenţi, care doresc să dea absenteismului lor o semnificaţie politică precisă.

Se pare însă că aceşti ”absenţi” sunt destul de puţini, iar cei mulţi au caracteristica că sunt ”muţi”. Din această cauză, sondajele de opinie nu ne spun mare lucru despre motivele absenteismului. Dar din ceea ce observăm în jurul nostru putem trage concluzia că absenţii nu au un program politic. Din această pricină nici aşa-numitul „vot alb” nu are succes la public. Dacă mulţimea absenţilor de la urme, care depăşeşte de cele mai multe ori 50%, ar avea cu adevărat ceva de spus, atunci „votul alb” ar fi devenit o cauză populară. În realitate, „votul alb” se potriveşte doar unei minorităţi politice care nu îşi găseşte locul. Cei mai mulţi lipsesc de la vot, probabil, pentru simplul fapt că nu au ceva de spus.

Dacă lucrurile stau aşa, atunci culpabilizarea absenţei de la urne este inutilă şi neadecvată. Cei care nu votează nu pot fi asimilaţi automat cu iresponsabilii sau cu protestatarii anti-sistem. Ei pur şi simplu ”tac”.

Nu e de mirare că „tăcerea” aceasta provoacă iritare, mai ales în rândurile acelora care au mereu câte ceva de spus. Militanţii politici şi cetăţenii angajaţi se simt negaţi sau desconsideraţi de această „tăcere” a nonvotanţilor, dar s-ar putea ca aceştia să nu aibă nicio intenţie.

Din punct de vedere politic sună liniştitor, căci înseamnă că guvernele nu au motive să se teamă că din rândurile tot mai numeroase ale nonvotanţilor s-ar putea recruta teroriştii de mâine.

Dar din punct de vedere teoretic problema nu devine deloc mai simplă. De ce ajung oamenii să nu mai aibă nimic „de spus”?

Există câteva ipoteze pe care le vom indica aici pe scurt. Unii cercetători au susţinut de pildă că asistăm în Europa occidentală la un fenomen amplu, care începe cu destructurarea formelor durabile de încadrare politică ale vechilor partide de mase, fie ele muncitoreşti, fie creştin-democrate. La acest fenomen s-ar adăuga descompunerea familiei tradiţionale, care îi lasă pe indivizi în afara unei comunităţi mobilizatoare. Tipul acesta de explicaţie are meritul că atrage atenţia asupra faptului că absenteismul este legat de lipsa unei identităţi sociale distincte. În orice caz, ideea ar putea fi aplicată cu succes la societatea românească, care pare prinsă pe mai departe într-o prefacere confuză în care indivizii nu îşi găsesc bine locul.