1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Sutanacu

Tocmai ieşită din totalitarism, societatea românească are nevoie de Biserica Ortodoxă. Dar cele petrecute la Tanacu aruncă o lumină proastă asupra unei mari părţi a clerului ei, precum şi asupra imaginii României în occident

Cu sutana peste iţari sau jeanşi, oare ce nu se poate face într-o ţară, în care majoritatea oamenilor au dintre toate instituţiile statului mai multă şi mai multă încredere tocmai în biserică, nu însă şi în parlament?

E vorba, să ne înţelegem, de aceiaşi Biserică al cărei partriarh nu s-a sfiit să-l slujească inclusiv în 22 decembrie 89, când elevii şi studenţii mureau pe străzi pentru libertate, pe mai marele celor care îl negau pe D-zeu. Pe aceia care s-au proţăpit ei înşişi, fără jenă, în chip de sfinţi şi de icoane pe grumazul naţiunii şi i-au silit pe oameni să-i laude, să-i aplaude, să le cânte imnuri de slavă şi să-i adore.

La Tanacu sutana a fost prefăcută în doi timpi şi trei mişcări în halat de măcelar. Atâta doar că timpul pentru fata răstignită pe o cruce din nemila pseudocreştinească a unor pretinşi slujitori ai Cerului s-a prelungit infernal. Trei zile fără apă, fără hrană şi fără omenie i-au fost de-ajuns tălpii iadului să pună capăt unei vieţi nevinovate. Odată cu moartea Irinei, ar trebui să se fi sfârşit însă şi epoca de graţie, de care s-a bucurat Biserica Ortodoxă Română după prăbuşirea comunismului. In numele ideii false potrivit căreia marxismul ar fi fost ateu (idee invalidată în occident între altele de teologia eliberării, care a permis comunismului să corupă întinse zone latinoamericane mergând mână în mână cu o parte din clerul catolic local) Bisericii Ortodoxe i s-a acordat în România o păsuire de 15 ani. Pe bună dreptate, în fond, dacă ţinem cont de importanţa şi rolul unei instituţii, care şi-a asumat sarcina de a salva milioanele de suflete de credincioşi întemeindu-şi speranţele cele mai mari pe ea.

Trei piloni ar trebui să susţină nu doar catolicismul, ci şi ortodoxia: pietatea, virtutea şi doctrina, în speţă o evlavie autentică, o curăţenie a faptelor şi o bunătate morală reală precum şi răspândirea unei învăţături drepte şi adevărate.

Cu sutana la Tanacu s-a călcat în picioare fără jenă tot ce ar fi trebuit să fie mai sacru slujitorilor Bisericii. Mai întîi evlavia. În loc să fie slăvit idealul biblic al iubirii de aproape – porunca esenţială a tuturor tradiţiilor şi confesiunilor iudeo-creştine – un aşa-zis stareţ şi 4 maici complice s-au prosternat în faţa violenţei, a minciunii şi a morţii, prefăcându-se în asasini. Că Petru Daniel Corogeanu l-a slujit pe ucigă-l toaca în numele lui D-zeu nu constituie pentru el o circmustanţă atenuantă, ci dimpotrivă, agravantă, întrucât adaugă unui asasinat cumplit, izvorât din prostie şi trufie şi sfidarea (ba chiar publică) a uneia din cele 10 porunci. Anume a celei care ne cere să nu luăm numele Domnului în deşert. Halal mânăstire, halal ieromonah.

Apoi i s-a venit de hac virtuţii în acest aşa-zis „exorcism”. Să laşi un om (orice om, bolnav sau nu) legat de cruce şi cu căluş în gură, „ca să nu ţipe”, fără apă şi fără pâine timp de zile în şir, spre a expulza din el un demon, şi încă unul imaginar seamănă mai degrabă a dracul gol decât a faptă bună. Asta dacă n-ar fi pur şi simplu o atrocitate a cărei mamă este lipsa de învăţătură, iar al cărei tată e cruzimea unui tânăr îmbătrânit prea de timpuriu în rele. Problema esenţială nu vizează aşadar prezumtiva necesitate a exorcismului (care se practică rar în apus, cu rezultate uneori la fel de înfiorătoare). Ci latura instituţională a circumstanţelor în care a fost transpus la Tanacu.

Un preot îndrituit să slujească, în pofida faptului că nu şi-a absolvit seminarul teologic ar putea invoca în apărarea sa neştiinţa că religia creştină slujeşte în primul rînd vieţii şi nu morţii. Cu asta s-a spus mai tot despre pilonul doctrinar şi modul în care s-a făcut răspândirea dreptei învăţături la Tanacu. Biserica, o instituţie de care societatea are indiscutabil nevoie, e chemată aşadar să răspundă unei sumedenii de întrebări, între care cea privind nesăbuita toleranţă excesivă a capilor ei şi nesupravegherea statelor în stat mânăstireşti nu e decât una.

Inutil de subliniat ce efect va avea asupra credibilităţii Bisericii un comportament apt să apropie ortodoxia de cele mai violente şi mai neomenoase secte din lume într-o epocă în care grupurile neoprotestante practică un prozelitism pe cât de agresiv, pe atât de eficient iar segmentul celor educaţi religios e numeric insignifiant. Că purtătorul de cuvânt al Bisericii Ortodoxe Române s-a grăbit să distanţeze net şi ferm instituţia sa de faptele de sânge săvârşite la Tanacu e, desigur, bine. Dar viaţa fetii Biserica nu i-o mai poate returna. Martiriul ei este definitiv. Şi se pune întrebarea dacă o distanţare verbală sau scoaterea din cler a preotului ucigaş poate repara cu adevărat prejudiciul enorm produs instituţiei bisericeşti.

Abia de acum încolo se va constata probabil cât rău şi-a făcut sieşi Biserica pentru că n-a folosit de răstimpul de graţie de care a beneficiat în ultimul deceniu şi jumătate spre a se curăţa de mâlul adunat în deceniile de colaborare a multora dintre ierarhii ei cu autoidolatrul regim totalitar. In loc să profite spre a se mântui de izul securist al unora din şefii ei, Biserica Ortodoxă a dat lupte pierdute pentru bunurile acaparate ilegal după jefuirea lor de către comunişti de la sora ei Unită.

Dar prejudiciul nu e, vai, doar al ortodoxiei, ci şi al României. Vâlva provocată în occident de crima de la Tanacu amplifică o falsă percepţie apuseană a României postceauşiste ca ţară a lui Dracula,a cruzimii şi ocultei mistice.

Abia acum, în bâlbâielile care au premers arestării stareţului asasin a devenit evidentă necesitatea reformării justiţiei unui stat care acordă prea largi spaţii de manevră unor criminali doar pentru că aparţin Bisericii. Abia acum se manifestă cu urgenţă imperativul clarificării definitive a relaţiilor dintre statul laic şi religie şi al demarcării lor nete. Abia acum, după aiuritoarele reacţii violente şi declaraţii ale unor enoriaşi pe marginea afacerii „Sutanacu” e limpede cât de actuale au rămas unele observaţii din cartea lui Drăghicescu din 1907, Din psihologia poporului român”. E nevoie depotrivă de o grabnică edificare a românilor despre hăul care desparte credinţa de superstiţie. Dar şi de o accelerată dezbatere publică, despre răul produs ortodoxiei de cultul morţii legionar.

Aceiaşi analiză asociată asumării paginilor mai obscure ale istoriei naţionale s-ar putea solda la rigoare, dacă ar fi serioasă, şi cu afurisirea şi izgonirea altor năluci blestemate, bântuindu-ne cu spor de la instalarea comunismului încoace. S-ar lămuri astfel, poate, de ce prinţul Paul nu siluieşte doar gramatica limbii române, ci mai şi aberează, încercând să denigreze o personalitate românească ireproşabilă din unghi moral, precum cea a regelui Mihai. Ea se va face, în mod cert. Dar de ce nu chiar acum? De câţi „Sutanacu” va mai fi oare nevoie, înainte ca societatea românească să se izbăvească de asemenea orori?
  • Data 24.06.2005
  • Autoare/Autor Petre Iancu
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B33Z
  • Data 24.06.2005
  • Autoare/Autor Petre Iancu
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B33Z