1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Surse ale defectării democraţiei româneşti

Unde trebuie căutate racilele statului de drept românesc? A cui e vina că România, cum s-a specificat în Occident, nu depăşeşte statutul unei „democraţii defecte”?

Mulţi români ataşaţi libertăţii presei, independenţei justiţiei, separaţiei puterilor, statului de drept, parlamentarismului onest, pe scurt liberalismului autentic, de tip occidental, dar prea puţini activi în apărarea lui, s-au consolat ani la rând şi continuă s-o facă. Sunt de părere că, odată intrată ţara în UE şi NATO, pot lăsa liniştiţi Apusului datoria de a lupta pentru prezervarea statului de drept românesc atacat la baionetă de duşmanii săi.

S-au ţinut lanţ derapajele partidului-stat? Nu puţini au crezut că-şi pot permite să întoarcă, scârbiţi, capul şi să privească superior în altă direcţie. S-au reluat şi intensificat loviturile sub PSD şi USL? Ei şi? S-o lase criticii mai moale şi să ne slăbească! Avem treburi mai importante de făcut decât să-i pedepsim la urne ori să ne obosim să apucăm telecomanda şi să zapăm spre a boicota Antenele voiculesciene. Că doar vestul n-o fi nebun. Nu va părăsi ţara la greu, nici dacă românii înşişi se retrag din luptă şi acceptă accesul extremiştilor şi menţinerea lor la putere.

Mesajul pe care principalele puteri occidentale îl transmit in corpore, de la o vreme, acestor oameni, e că nu se mai pot bizui tot timpul pe alţii. Că nu mai pot conta la infinit pe prezumţia potrivit căreia vestul va scoate pentru ei castanele din focul reşutei într-o nouă dictatură. Că nu mai este cazul să accepte, pasiv, aservirea unei părţi a presei româneşti şi demolarea instituţională a statului de drept. Că e cazul să se activeze, să se unească şi să lupte energic, ştiind că alternanţa la putere nu poate fi o scuză pentru tolerarea la cârmă a unor ticăloşi. Că apartenenţa la NATO şi UE nu echivalează cu vaccinarea definitivă a României sau a altor ţări, precum Bulgaria sau Ungaria, împotriva morbului totalitar. Că marginalizarea şi alunecarea într-un nou spaţiu de tip sovietic e oricând posibilă.

E clar ce se aşteaptă în vest de la aliaţii români (şi nu doar de la o opoziţie prin definiţie inertă). Să abandoneze orice tip de „blat” politic, să pună capăt, prin alegeri, sau, la nevoie, prin proteste, coaliţiei dintre mafioţi, oligarhi securişti, politicieni corupţi şi presa înregimentată.

Nu mai puţin adevărat e faptul că perpetuarea ameninţărilor planând asupra democraţiei româneşti e nu doar consecinţa corijenţelor românilor la şcoala reformismului şi neasumării autentice a celor aproape 8 decenii de trecut totalitar. E şi urmarea unor inexplicabile iluzii şi restanţe occidentale. S-a crezut şi la Washington, Bruxelles şi Londra, că jocurile au fost făcute în România? Bineînţeles. Altfel nu se explică seria uluitoare de neajunsuri occidentale, absenţa eforturilor lui sistematice şi susţinute de a însoţi instituţional cum trebuie tranziţia românească.

Operaţiunile româneşti ale posturilor Europa Liberă şi BBC s-au închis la un moment dat, dar nu s-a pus nimic în loc. Din neglijenţă şi erori strategice, preocupat de propriile sale probleme generate de nine/eleven şi de criza financiară şi economică izbucnită ulterior, vestul a omis să-şi creeze instituţii adecvate şi mecanisme de control şi de reacţie necesare contracarării oricăror derapaje antidemocratice.

Unele partide europene au alimentat voios şi himera fatală, potrivit căreia grupări româneşti precum PSD şi PNL ar fi, în ciuda defectelor lor, formaţiuni în esenţă democratice, iar nu conglomerate ale oligarhiei, grupări antidemocratice, neo-extremiste, cum de fapt sunt.

Încât alunecările spre autoritarism, nu doar la Bucureşti şi Sofia, ci şi la Budapesta au avut darul de a-i surprinde pe occidentali complet nepregătiţi.

La rândul lor, s-au întreţinut şi prelungit şi iluziile reformiştilor din România. Inexplicabil e, de pildă, că, la aproape un deceniu de la accesul la putere al lui Traian Băsescu nu s-a putut crea în România o televiziune aptă să reziste concurenţei presei aservite. La fel de puţin este comprehensibil că nu s-au putut fonda în România instituţii de felul unui CNA cu dinţi, ori adopta legi în măsură să stăvilească securisto-mafiotele campanii de demonizare a apărătorilor statului de drept şi linşajul mediatic al pro-democraţilor de genul celor puse în scenă de Antena 3.

În timp ce la Kiev confruntarea cu autocraţia rusofilă a început să coste vieţi omeneşti, la Bucureşti lupta pentru libertate va presupune de asemenea, după ce va izbucni, eforturi considerabile. E intolerabil însă de pe acum să se piardă din vedere erorile şi restanţele postcomuniste care vor face ineluctabilă această luptă.