1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Superbia parlamentarului inegal

Cum se vede că s-a defectat democraţia în România? Iată o întrebare la care e destul de lesne de răspuns, chiar fără să se facă recurs la exemplul fraudării referendumului de demitere a lui Traian Băsescu.

Am căutat joi dimineaţa mult, încercând în disperare să găsesc o ştire bună. Sau mai multe. Unele, capabile să remonteze întrucâtva starea de spirit a celor demoralizaţi, între altele, de cascada infectelor decizii luate în ultima vreme de majoritatea parlamentară de la Bucureşti.

Care, după ce l-a apărat de justiţie pe penalul suprem (în prelungirea hotărârii anterioare de a scăpa de justiţie şi mâna lui dreaptă) s-a autorăsplătit. Şi-a autoacordat recent cu insolenţă totală dreptul la pensii speciale. Şi aud că ar umbla, concomitent, prin proxima modificare a legii lobby-ului, să-şi dea liber la trafic de influenţă. Că asemenea modificări de legi se realizează în genere pe şest, precum de pildă în marţea neagră, ca şi în mai toate reeditările ei, se înţelege de la sine. Dar modul adoptării nesimţitelor decizii nu constituie în context problema principală.

Înainte de a o identifica, să ne grăbim să precizăm că efortul meu de a depista oarece informaţii reconfortante s-a dovedit, joi, inutil. N-am aflat nicio ştire mai ca lumea. Am găsit doar explicaţii, pe net virale, ale nesimţirii autoservirii parlamentare.

Un fin al premierului Ponta, deputatul PSD-ist Manolache, un ins aflat în vizorul DNA, s-a văzut citat din abundenţă. Omul se trezise grăind adânc spre a-i lămuri pe oameni, de ce li se cuvin unora, în speţă celor cu pâinea şi cuţitul, pensii di granda. Căci „nu putem să punem egalitate între un demnitar şi un cetăţean normal, fie el muncitor, inginer sau medic...”

Halal stat feudal. A susţine altceva decât afirmă numitul Manolache ar fi ca şi cum am pretinde aberaţia potrivit căreia, între un şerb şi un baron s-ar putea pune semnul egalităţii.

Să nu fim însă ipocriţi. Şi în alte ţări parlamentarii au pensii speciale. În Germania, de pildă, în funcţie de numărul de mandate în care deputaţii s-au aflat în slujba cetăţenilor. Şi în alte ţări senatorii îşi votează, dacă nu pensii speciale, măcar periodice măriri ale veniturilor proprii. Ale „dietelor”, cum li se spune în Germania.

Atâta doar că deputaţii din Bundestag o fac, dacă o fac, cu mare grijă să nu-şi supere alegătorii. Şi, cu rigoare, după anumite reguli. În ultimul sfert de veac am fost în repetate rânduri surprins de hotărârile prudente ale majorităţilor guvernamentale germane. Care fie şi-au indexat majorările în mod strict, la creşterea venitului mediu, fie şi-au îngheţat, ani la rând, complet, măririle de indemnizaţie, pentru a da dovadă de bun simţ şi a nu inflama spiritele iritate de crize.

Concomitent, aleşii occidentali sunt net mai puţini, proporţional ori în cifre absolute decât colegii lor din Bucureşti. Prin urmare împovărează bugetul naţional mult mai puţin decât omologii lor dâmboviţeni. În timp ce SUA se bucură de un număr de 318 milioane de cetăţeni, cei 588 de senatori şi deputaţi români îi depăşesc net, la număr, pe cei 535 de congresmeni ai poporului american, deşi parlamentarii din România ar trebui să reprezinte doar aproximativ douăzeci de milioane de oameni.

Dar îi reprezintă ei cu adevărat? Sincer, nu ştiu democraţie occidentală în care un parlament să-şi fi permis vreodată să ignore voinţa clar exprimată, prin referendum, a naţiunii proprii, de reducere a forului legislativ, precum cel aciuiat în „Casa Poporului”.

În fine, n-am descoperit în familia statelor de drept vreun parlament care să apere cu atâta cerbicie, demnă de o cauză mult mai bună, imunitatea unor demnitari prezumtiv corupţi. Care, prin urmare, să se bucure de o credibilitate atât de serios şifonată precum cel de la Bucureşti.

Or, a se autoservi în aceste condiţii de galopantă erodare a credibilităţii şi popularităţii proprii prin pensii speciale mi se pare a echivala cu un nou gest arbitrar de sfidare neruşinată şi de samavolnic dispreţ la adresa voinţei cetăţeanului de rând.

În fond aici e buba. Mai degrabă decât faptul că, raportate la venitul minim sau mediu pe economie, indemnizaţiile parlamentarilor români sunt, în genere, net mai generoase decât ale colegilor lor din occident, şochează placiditatea şi superbia manifestate şi în acest domeniu de parlamentari. Care dau semne clare că nu se tem de voinţa cetăţenilor şi de o eventuală pierdere a viitoarelor alegeri.

Decurge de aici, în mod vădit, că în România democraţia e defectă. Fiindcă democraţia autentică, de felul celei evocate cândva de Abraham Lincoln, la Gettysburg, unde marele om de stat a invocat principiul egalității între oameni şi renaşterea „libertății - adică guvernarea poporului de către popor, pentru popor” , se bazează pe un mecanism simplu. E vorba, în special, de primenirea şi ameliorarea puterii prin alegeri.