1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Sunt vinovaţi bancherii şi liderii europeni?

În contextul crizei creditului, preşedintele Traian Băsescu a formulat o critică foarte aspră la adresa băncilor străine din România, dar şi la adresa politicii europene.

default

Preşedintele Traian Basescu, nemulţumit de băncile europene

Declaraţiile preşedintelui reflectă o stare de spirit foarte răspândită şi exprimă o frustrare pe care responsabilii români o manifestă periodic din 2009 încoace. Nouă este doar extinderea reproşului de la bănci la însăşi politica marilor capitale europene: "Vreau, a spus preşedintele, să nu fim în situaţia de a le aduce aminte partenerilor europeni cât au condiţionat intrarea în UE de privatizarea sistemului bancar”.

Este îndreptăţit reproşul acesta?

În orice caz, el nu poate fi judecat izolat, ci ar trebui evaluat împreună cu celelalte privatizări semnificative, de la Petrom la reţelele de distribuţie a gazelor. De altfel, în diferite ocazii, preşedintele a lăsat să se înţeleagă că are reproşuri pentru fiecare privatizare în parte.

Francezii si germanii au fost acuzaţi voalat că s-au dovedit mai îngăduitori cu performanţele guvernului Năstase după privatizarea marilor reţele de distribuţie a gazelor, Petromul a fost o ţintă constantă a criticilor sale, reînnoite ori de câte ori se scumpea benzina, dar totuşi preşedintele nu a pus niciodată sub semnul întrebării privatizarea însăşi.

De data aceasta însă, preşedintele pare să regrete că România nu mai are bănci cu capital de stat, care să constituie o soluţie de finanţare în situaţiile dificile.

Preşedintele are desigur dreptate să fie îngrijorat. Pentru piaţa de capital, rece şi impersonală, spaima pensionarilor de a nu primii banii în plină iarnă nu înseamnă nimic. Teroarea celui care nu îşi poate achita ratele este iarăşi insesizabilă. Dar nici îngrijoarea Guvernului unei ţări sărace ca România nu este foarte uşor perceptibilă. De aceea, preşedintele ridică tonul, disproporţionat de tare, sperând, în mod absurd, că “ameninţările” sale vor fi auzite.

Dar sunt vinovaţi liderii europeni pentru precaritatea în care se află România? Prim-miniştrii şi comisarii de la Bruxelles care au stăruit ca România să-şi privatizeze sistemul bancar ar trebui să se simtă astăzi răspunzători pentru dificultăţile de finanţare?

Nu e chiar uşor de răspuns. România face figura aceluia care, invitat cu stăruinţă de grupul său de prieteni să întreprindă o excursie la mare altitudine, pleacă la drum fără bocanci, fără mănuşi şi fără provizii, cerând apoi partenerilor de călătorie să se simtă răspunzători pentru această precaritate. Totuşi partenerii de drum sunt răspunzători în măsura în care au închis ochii, considerând de la sine înţeles că nu e nimeni atât de nesocotit încât să accepte invitaţia fără echipamentul necesar.

Cînd i s-a cerut Bucureştiului să-şi privatizeze sistemul bancar, băncile româneşti aveau pierderi mari şi deveniseră instrumente politice inacceptabile. Iar când băncile străine au început să dea credite cu nemiluita, Banca centrală nu a intervenit în nici un fel. Nimeni nu i-a avertizat pe cetăţenii ţării că fac un lucru imprudent, nu au existat politici conservatoare, ci dimpotrivă un entuziasm stupid în faţa consumului aparent fără limite.

Astăzi, când li se aminteşte cetăţenilor că banii care reprezintă datoria privată a României au fost cheltuiţi nu de băncile străine, ci de ei înşişi, se arată pe bună dreptate uimiţi, căci, de la nivelul politicii lor familiale, nu puteau înţelege efectele de ansamblu. Băncile şi-au făcut afacerile lor inevitabil egoiste şi lacome, iar elita politică din România a asistat fără reacţie, adormindu-şi temerile cu statistici înşelătoare.

Reproşul acesta adresat lăcomiei bancherilor nu a fost analizat suficient. Preşedintele şi nu doar el, căci ideea e larg răspândită, pare să creadă că băncile ar avea (sau ar trebui să aibă) o răspundere faţă de finanţele publice. Ideea ca băncile să fie legate de un proiect comunitar nu este în sine absurdă, dar care ar fi cadrul în care acest lucru ar fi realizabil? Este limpede că liberalismul nu permite o asemenea abordare, se desparte însă preşedintele de liberalism?

Întrebările sunt oarecum gratuite, căci preşedintele nu dă expresie unei gândiri politice, preferând să reacţioneze expresiv la o situaţie de criză.

Dar ceva îngrijorează totuşi la această postură, aparent lipsită de consecinţe. Pe cât este preşedintele de critic faţă de lipsa de solidaritate a europenilor, pe atât este de entuziast faţă de proiectul aderării la euro şi al Europei federale. Ar fi însă momentul ca România să gândească în sfârşit cu capul ei şi să nu mai plece într-o nouă călătorie nepregătită.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Ovidiu Suciu