1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Societate

„Sufletul Ruandei a fost distrus”

Redactorul șef al Deutsche Welle Alexander Kudascheff a fost, în 1994, reporter în Ruanda, în timpul genocidului. Douăzeci de ani mai apoi, Kudascheff povestește, într-un interviu, despre cele trăite acolo.

Alexander Kudascheff, redactor şef al DW

Alexander Kudascheff, redactor şef al DW

DW: Domnule Kudascheff, ați relatat pentru Deutsche Welle imediat după genocidul din Ruanda. Care au fost, atunci, primele dumneavoastră impresii?

Alexander Kudascheff: Poate suna ciudat, dar, la intrarea mea, cu mașina, venind dinspre Uganda, mi-am spus: „Ce țară incredibil de frumoasă!”. Ruanda îmi semăna cu Pădurea Neagră. Am coborât din mașină să admir minunatele păduri și, brusc, m-am trezit nas în nas cu o pușcă mitralieră: în fața mea stătea un copil soldat, nouă ani sau poate unsprezece. Pe vremea aceea încă mai fumam și m-am întrebat dacă îl liniștesc oferindu-i o țigară. Am stat, apoi, de vorbă cu el și mi-a povestit că liderul rebelilor de atunci, actualul președinte al țării, Paul Kagame, tocmai trecuse pe acolo, însărcinându-l să păzească drumul. L-am felicitat pentru misiunea încredințată, nu i-am dat nici o țigară și mi-am văzut de drum.

Ați mai văzut, apoi, copii soldați?

Destul de mulți. Nu purtau uniforme sau, cel puțin, nu lăsau să se vadă că ar ține de vreo unitate militară. Alergau, pur și simplu, și mi-am imaginat că găsiseră arme abandonate de milițiile hutu puse pe fugă. Ruanda era, pe atunci, o țară foarte înarmată iar multe dintre arme ajunseseră în mâinile copiilor.

Călătoreați, cu un șofer ugandez, către capitala Kigali. Cum ar trebui să ne imaginăm această călătorie?

Din Uganda am mers spre Kigali. Singura cameră de hotel pe care am găsit-o nu avea ferestre, nu avea apă, nu avea curent. Costa un dolar. Am locuit amândoi în acea cameră, șoferul și cu mine. Am traversat apoi cu mașina întreaga țară, și peste graniță, la Goma, în estul Republicii Democratice Congo. Vroiam să vedem cum trăiesc refugiații. Cei mai mulți jurnaliști străini nu erau, pe atunci, în Ruanda, ci la așa-numita tragedie a refugiaților de la Goma. Iar cei care erau în Ruanda se interesau mai degrabă de crime hutu ascunse. Am încercat să fac un interviu cu Paul Kagame, dar nu am primit mai mult decât un repetat „Mâine, Monsieur, mâine”. Am acoperit întreaga țară și până astăzi am rămas marcat de frumusețea Ruandei și de modul simpatic de a fi al oamenilor, chiar și atunci, în vremurile tulburi, de dezastru.

Mulți dintre cei ce au călătorit în Ruanda spun la fel: oamenii sunt simpatici. Și, cu toate acestea, au fost în stare să facă lucruri oribile, în timpul genocidului.

Poate că am întâlnit doar victime. Acum, și Germania a ucis șase milioane de oameni în camerele de gazare iar asta nu înseamnă că fiecare german denotă un călău. Cred că, la acea vreme, am perceput totul ca o erupție arhaică. După ce aceasta a trecut, oamenii și-au revenit la nornal.

Imagini din 1994 din Ruanda - soldaţi francezi vin în ajutorul populaţiei

Imagini din 1994 din Ruanda - soldaţi francezi vin în ajutorul populaţiei

Țara e distrusă sufletește. Am trecut pe lângă numeroase grămezi de cranii și am auzit oamenii povestind despre ele, despre cum le-au murit rudele, unele masacrate. Pe oriunde am umblat erau oameni pe care se vedea că vor să povestească cele prin care au trecut. Se vedea la ei un amestec de bucurie, rușine și tristețe a supraviețuirii. Și peste tot acea incertitudine: ce ne așteaptă?

Lumea nu privea, în vremea acelui genocid, prea mult către Ruanda.

Și ca jurnalist ar cam trebui să simți rușine, dacă îți amintești cât de puțin te-a preocupat subiectul, în acea vreme. Dar și mai mult ar trebui să se rușineze cei care conduceau pe atunci ONU, NATO, Vestul în general și mai ales fosta putere colonială, Belgia. Belgienii aveau o relație strânsă cu Ruanda și s-au întrebat, de altfel, unde au greșit și cum de nu au putut interveni pentru a opri sau cel puțin reduce dimensiunile genocidului.

Paul Kagame este președinte din 2000. Încearcă să reconcilieze, între altele, prin interdicția autodefinirii ca parte a uneia dintre etnii. E o politică înțeleaptă?

Ca principiu, detașarea de apartenența etnică ajută la o îndepărtare de tradițiile rasiste. Dar e greu de crezut că se poate face așa ceva dând un ordin de sus. Au încercat să o facă și fostele țări socialiste - fără succes; odată cu falimentul sistemului socialist au izbucnit, peste tot, problemele interetnice. În ce îl privește pe Kagame, e greu să îl așezi într-un singur șablon. A avut strategii economice de succes. Provine dintr-o tabără și, prin urmare, este greu acceptat de către membrii celeilalte etnii. Într-un interviu pe care i l-am luat acum cinci sau șase ani, am avut impresia că se comportă ca un om care bănuiește că face și greșeli, dar le comite pe fondul unui miez corect. Dacă a fost corect cum a guvernat țara vom afla abia cândva, mai târziu, după ce Kagame își va fi încheiat mandatul prezidențial.

Comunitatea internațională a ratat momentul genocidului din 1994. Din acest eșec s-a născut principiul responsabilității de a proteja. Este el util, în ziua de azi?

În paralel cu genocidul din Ruanda am avut conflictul din Balcani și întrebările puse au fost aceleași. Celebra vorbă a fostului secretar general al NATO Manfred Wörner, după atentatul din piața de la Sarajevo - "It is time to act" - a deșteptat multă lume. Din punctul meu de vedere, moral e să faci orice pentru a-i ajuta pe oameni. Întrebarea aceasta se pune și în ce privește trecutul: ar fi trebuit aliații să bombardeze liniile ferate ce duceau la Auschwitz? Nu cred însă că, judecând rațional, cu minte rece, jurnalistic, astfel de intervenții sunt utile pe termen lung. Poți interveni pe termen scurt, încercând să liniștești lucrurile, să stopezi vulcanul crimelor. Dar apoi e neapărată nevoie de o retragere imediată, pentru ca oamenii care trăiesc în acel vulcan să învețe cum să se administreze singuri. În Afganistan, lucrurile au mers la început foarte bine, o spun și asociațiile umanitare. Apoi, în 2004 sau 2005, ceva s-a prăbușit. Avem misiuni complet ratate, cum e cea din Somalia, parțial eșuate, ca în Bosnia, neclare, în Kosovo. Greu de spus cum vor evolua cele din Africa Centrală sau Mali.

Ulterior, comunitatea internațională a început să prelucreze genocidul, înființând tribunalul internațional pentru Ruanda. Cum evaluați această intervenție târzie?

Este bine pentru omenire când cei ce pun la cale crime de asemenea dimensiuni nu pot dormi liniștiți că vor scăpa nepedepsiți. De aceea cred că, deși ajunși la 90 de ani, criminalii naziști de la Auschwitz trebuie judecați. Pentru cel care a aruncat în camera de gazare copii de doi ani nu contează vârsta la care este tras la răspundere. Din păcate, mulți au trăit bine ani de zile și au ajuns în fața justiției abia când au îmbătrânit și nu au mai avut putere. Și mai sunt destui care nu au fost niciodată identificați.

Dr. Alexander Kudascheff este, din ianuarie 2014, redactorul șef al Deutsche Welle. Înainte de aceasta a condus studioul DW din Berlin. Ca reporter a călătorit în multe locuri din lume iar în 1994 a relatat din Ruanda.