1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Succesul ICR şi faţetele sale necercetate

ICR a reprezentat un proiect de succes, dar dezbaterea iniţiată nu ar trebui să neglijeze o carenţă istorică a societăţii româneşti.

ICR, un proiect de succes

ICR, un proiect de succes

În ultimile zile s-a produs o remarcabilă mobilizare în favoarea ICR şi a preşedintelui său, Horia Roman Patapievici. ”Societatea civilă” a lansat un protest (<http://romaniacurata.ro> ) prin care condamnă practica ordonanţelor de urgenţă, iar mediile propriu-zis artistice s-au regrupat pe platforma unui apel ( < http://www.petitieonline.ro >) care a strâns deja peste 2500 de semnături.

Dimensiunea protestelor arată că ICR s-a bucurat, în mediile artistice şi mai ales în generaţiile noi, de un succes pe care guvernul actual nu l-a bănuit. Instituţia condusă de H.-R. Patapievici a fost un preţios finanţator al unei culturi româneşti vii, care se luptă să supravieţuiască pe o piaţă locală foarte zgârcită.

ICR a reprezentat aşadar o mare reuşită, dar dezbaterea iniţiată nu ar trebui să neglijeze o carenţă istorică a societăţii româneşti. România pare o piaţă prea mică pentru produsele culturale ale scriitorilor şi artiştilor români care, fără aceste exporturi subvenţionate, s-ar fi găsit într-o situaţie de două ori mai precară.

Unii au reuşit să pătrundă pe piaţa culturală vestică fără ajutorul ICR, dar cei mai mulţi au beneficiat de ajutorul profesionist al unei echipe care a făcut o harnică operă de promovare.

În România, un scriitor, de exemplu, nu poate trăi din scrisul său, ceea ce este o deja o tristă moştenire istorică. Constantin Dobrogeanu Gherea, mai atent decât alţi critici ai epocii la condiţiile sociale ale producţiei culturale, deplângea la sfârşitul secolului al XIX-lea faptul că, în România, arta nu putea fi o profesie, situaţie care împiedica dezvoltarea deplină a talentelor autohtone.

După mai bine de un secol, situaţia este asemănătoare, căci publicul românesc de carte şi artă este prea redus şi prea sărac ca să susţină o producţie culturală competitivă pe plan global. Piaţa nu funcţionează în acest domeniu din cauză că nivelul general de cultură al societăţii româneşti se află la limita de jos a precarităţii, ceea ce, în termeni economici se traduce prin faptul că prea puţini oameni sunt dispuşi să dea bani pentru fapte de natură culturală.

Mecenatul nu funcţionează nici el din acelaşi motiv, bogaţii fiind ei înşişi exponenţi perfecţi ai inculturii majoritare.

Aşadar, lăsând la o parte faptul că s-a adresat preponderent publicului din străinătate şi că a urmărit interese legitime de politică externă, Institutul Cultural Român a suplinit cu fonduri publice o piaţă carentă, în care oferta pare să fie mereu prea mare în comparaţie cu cererea.

ICR a reprezentat o investiţie publică strategică, una menită să susţină producţia culturală autohtonă şi să creeze totodată o piaţă externă pentru producţiile româneşti.

Totuşi politica românească şi cei care protestează astăzi, pe bună dreptate, împotriva guvernului, ar trebui să privească şi mai departe de întâmplările zilei. Dacă în România nu există suficienţi cititori exigenţi de literatură, suficienţi oameni capabili să participe la dezbaterile de idei sau la manifestările artistice, dacă nu există oameni apţi să valideze o cercetare ştiinţifică, încetul cu încetul autorii finanţaţi astăzi de ICR se vor pierde ei înşişi, sau vor pleca din ţară în medii culturale mai prielnice.

Ca să devină cu adevărat o putere culturală, aşa cum se spune cu un entuziasm exagerat, România trebuie să-şi crească o masă critică de oameni bine educaţi, trebuie să-şi formeze acea pătură medie cu gust şi gândire autonomă, fără de care autorii excepţionali nu pot apărea, căci, pur şi simplu, nu are cine să-i recunoască şi să-i valideze.

Aşadar societatea românească ar trebui să investească în primul rând în calitatea învăţământului românesc, într-un efort perseverent şi lipsit de grabă.

Alexander Baumgarten, un universitar de la Cluj care a intervenit la rândul său în dezbaterea legată de ICR, (vezi Contributors.ro) a rezumat elocvent erorile din politica educaţiei practicată în ultimii 20 de ani: ”Am redus catastrofal orele de logică din licee, religia şi literatura sunt încă predate sub formă de ideologie naţională, filosofia şi limbile clasice sunt pe cale de dispariţie. Am realizat masificarea învăţământului universitar şi am politizat universităţile (prin infiinţarea câte uneia în fiecare centru de interes politic, indiferent de nivelul ei academic)”.

Urmarea, susţine universitarul clujean, este o stare mentală precară lipsită de ancora ideilor generale, care transformă politica în ”confruntarea nesfârşită a unor grupuri de interes subiectiv”. Alexander Baumgarten caută în articol să explice de ce politica românească nu mai e capabilă să încorporeze un dram de aristocraţie (adică o reuşită care depăşeşte media democratică).

Starea precară a sistemului de educaţie − despre care vorbeşte în deplină cunoştinţă de cauză − se răsfrânge cu siguranţă asupra pieţei culturale, contractând-o până la un nivel la care viaţa intelectuală, în ceea ce are ea mai preţios, începe să fie ameninţată.

Se vede aşadar că, nici măcar în cazul cel mai fericit în care ICR şi-ar redobândi statutul iniţial, dezbaterea începută acum, într-un moment de criză, nu poate fi considerată încheiată.