1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Subscripție publică pentru "Cumințenia Pământului"

În școlile românești nu s-a pomenit ca orele de desen să se desfășoare într-un muzeu de artă. Iar atunci de ce ar da oamenii bani pentru Brâncuși?

default

Constantin Brâncuși, în atelierul său din Paris

Ministerul Culturii a anunțat că va cumpăra lucrarea lui Brâncuși, ”Cumințenia pământului”, recurgând pentru jumătate din sumă la subscripție publică. Ministrul Culurii, Vlad Alexandrescu, a făcut o frumoasă figură insistând și negociind abil cu proprietarii, deși știa că nu are toți banii. Dar dacă nu se vor srînge banii, 6 milioane de euro, în plus peste cele 5 de care Guvernul dispune, tranzacția nu va fi încheiată și prin urmare totul depinde de reacția publicului.

Vor fi dispuși românii să contribuie la achiziționarea unei opere de artă? O campanie de acest fel nu a mai avut loc de pe vremea construcției Ateneului Român, chiar dacă strângeri de fonduri s-au făcut mereu în ultimii 10 -15 ani și continuă să se facă. Numai că ceva radical s-a schimbat între timp. Oamenii se arată sensibili și gata să deschidă buzunarul pentru cauze umanitare, pentru programe medicale speciale, pentru sinistrați și orice altceva sensibil și compasiv. O campanie făcută la televiziune cu talent și sensibilitate are toate șansele, și într-o țară ca România, să adune cu ușurință câteva milioane de euro. Să ne amintim bunăoară ce scandal a provocat fostul ministru al Culturii, Daniel Barbu, care se arătase nemulțumit că bugetul programului de prevenire a infecțiilor cu HIV reprezintă jumătate din toate programele Ministerului Culturii. A fost un scandal enorm, a fost acuzat de nazism - și i se plătesc încă și astăzi polițe politice - cu toate că s-a înțeles perfect ce a vrut să spună și anume că există în epoca noastră recentă o disproporție care favorizează omul în dimensiunea lui biologică în dauna culturii sau a dimensiunii lui spirituale.

Așa și este, iar astăzi când noul ministru al Culturii, Vlad Alexandrescu, a propus o subscripție publică pentru achiziția unei sculpturi, se întâlnește vrând-nevrând cu aceeași problemă. Vor fi oamenii dispuși să plătească pentru o piatră cioplită? Pentru un obiect cu valoare simbolică? Pentru ceva care nu aduce niciun progres în știința medicală sau producția de alimente? Care nu combate obezitatea și nici flagelul foametei? Aceasta este întrebarea, care are o greutate cu atât mai mare aici în România, unde cei care cumpără cărți reprezintă abia 3% din populație.

S-ar putea obiecta că am pus problema greșit, căci în România oamenii nu par dispuși să plătească pentru sculpturi, dar continuă să plătească pentru biserici. Candidatul PNL, Ludovic Orban, și-a început de altfel campania declarând că se va asigura ca în timpul mandatului să se încheie construcția Catedralei Mântuirii Neamului. E adevărat prin urmare că orientarea către materialitate are încă serioase contraponderi. Numai că ceea ce numim de obicei ”cultură” desemnează de fapt literatura și arta occidentală religioasă și laică și, în ultimele trei secole, cu deosebire laică.

Noi avem, de pildă, un Festival Enescu, dar prin comparație cu muzica care se face în toate părțile lumii este încă foate puțin. Iar în materie de carte și arte vizuale stăm chiar ceva mai rău. Dacă te duci la Muzeul de Arta Contemporană întâlnești mai mulți vizitatori străini decât români. Școala de care am tot scris este principala vinovată, căci la București de exemplu nu s-a pomenit ca orele de desen să se desfășoare într-un muzeu de artă. Iar atunci de ce ar da oamenii bani pentru Brâncuși? Adică pentru ceva care pentru majoritatea zdrobitoare a publicului este insesizabil?

Ar exista o singură șansă pentru reușita campaniei. Să se insiste pe ideea valorilor românești universale, pe paralelismul cu George Enescu, el însuși un român intrat în sfera culturii globale. Ar fi corect și în acord cu faptele, dar o asemenea campanie ar trăda de fapt iubirea autentică pentru artă. Și totuși ar merita efortul, căci odată ce lucrarea va intra în muzeu, oamenii vor fi măcar tentați să vadă cu ochii lor pe ce au dat banii. Și poate că așa începe cunoașterea.