1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Studenţii captivi

Studenţii din mai multe centre universitare din ţară au ieşit în stradă cerând guvernului să aloce 6% din PIB pentru bugetul educaţiei.

Protestele studenţilor sunt oarecum dezamăgitoare. Ei cer ca Guvernul să aloce 6% din PIB pentru educaţie. Desigur că au dreptate să spună că şcoala românească e subfinanţată, dar a creşte pur şi simplu bugetul global nu înseamnă mare lucru. De fapt nu înseamnă nimic, căci banii pot fi cheltuiţi foarte prost. Din păcate studenţii nu aduc nimic nou în această dezbatere, mulţumindu-se să reproducă mecanic o veche idee sindicală. A aloca educaţiei un anumit procent din PIB este o revendicare pe care au inventat-o sindicatele la nivel de federaţie naţională înainte de 2000 în perioada de inflaţie maximă în care guvernele erau tentate să aloce tot mai puţine resurse reale. La un moment dat a fost adoptată şi o lege care stipula procentul alocat educaţiei, dar a sfârşit prin a fi sistematic încălcată. Iar protestele sindicale deveneau şi mai dramatice căci ele puteau invoca din acel moment încălcarea legii!

Dar sindicatele nu aveau decât un singur obiectiv: salariile. Existau două fronturi: unul era cel al indexărilor cu rata inflaţiei, iar celălalt al alocărilor bugetare. Erau cu siguranţă revendicări legitime, dar inevitabil înguste, căci nu cuprindeau problematica intelectuală a reformei sistemului de învăţământ şi nici măcar întreaga problematică materială.. De fapt nici nu se cădea ca sindicatele să preia rolul de a reforma şcolile, dar de la studenţi în general se aşteaptă ceva diferit.

Studenţii nu au aceleaşi interese cu profesorii şi personalul nedidactic şi de aceea este surprinzător să-i auzim repetând sloganuri elaborate de profesioniştii mişcării sindicale. Chiar dacă studenţii au interese materiale cât se poate de concrete (burse, acces în cămine, subvenţii şcolare etc) ei sunt beneficiarii serviciilor publice de educaţie şi nu prestatorii acestor servicii şi prin urmare nu pot avea aceeaşi viziune cu sindicatele. Ei nu sunt angajaţi ai şcolilor şi, în mod normal, nu ar putea vorbi la fel ca profesorii organizaţi în sindicate.

Ceva e nefiresc aici şi probabil că rădăcinile acestei situaţii se trag din lipsa unei libertăţi reale. Este posibil ca studenţii şi profesorii deopotrivă să simtă că sunt captivi într-un sistem lipsit de alternativă, în aşa fel încât diferenţele dintre ei se şterg. În captivitate rolurile însele se redefinesc. Cel puţin la nivelul învăţământului obligatoriu captivitatea este resimţită puternic şi este reală, căci, într-adevăr, nimeni nu are nicio alegere, elevi şi profesori sunt prinşi într-un mecanism centralizat pe care nu reuşesc să-l controleze, fiind mereu victimele solidare ale unor decizii ”de sus”, de la minister sau inspectorat.

Mai ciudat este să regăsim acest sentiment la nivel universitar, dar, aşa cum au evoluat lucrurile în România, a avea studii universitare, oricare ar fi acestea, a devenit o obligaţie minimă de carieră. Cel puţin în aparatul public nu se mai angajează decât cu studii universitare ”încheiate”, fără însă ca cineva să precizeze ce tipuri de studii, ce specializări la ce universităţi şamd. Diploma în generalitatea ei vagă este un paşaport pentru obţinerea unor joburi în domeniul public care în ciuda crizei pe care a traversat-o nu a încetat să fie ţinut la mare preţ, graţie stabilităţii pe care o oferă.

Şcoala a încetat se pare de mult să mai fie percepută ca serviciu public, fiind o antecameră obligatorie a intrării în viaţa socială. Or, din moment ce nu există alternativă la acest tip de şcoală, ”beneficiarii” ei sunt de fapt captivi şi nu pot gândi decât ca fiinţe captive. Iar unul dintre efectele vizibile este că studenţii nu reuşesc să exprime decât solicitări de tip sindical, într-un nefiresc amalgam de roluri.