Strategii antitotalitare – strategii antiteroriste

Spre a schiţa liniile de forţă ale unei strategii antiteroriste eficiente, Walter Laqueur începe prin a reflecta asupra naturii ameninţării înainte de a evalua posibilitatea eliminării ei. Spre deosebire de conflictul irakian, care, mai devreme sau mai târziu se va încheia, ”războiul împotriva terorismului nu se va termina complet niciodată”, întrucît face parte din natura acestui fenomen să dăinuie câtă vreme există agresiuni şi conflicte pe lume, notează el.. Acestea fiind zise, ”terorismul poate fi redus la minimum” şi combătut la maximum, astfel încât operaţiunile teroriste să devină virtual imposibil sau extrem de greu de efectuat.

In acest scop, Walter Laqueur reclamă înainte de toate clarificarea chestiunii. Spre a-l defini, analistul american elimină din discurs ceea terorismul nu e. Potrivit lui, terorismul nu reprezintă un conflict ideologic, o confruntare de idei, fiind expresia unui fanatism religios, naţionalist sau politic, a unei eronate şi iraţionale aderenţe la ceea ce teroriştii percep drept misiunea credinţei lor. Impotriva unei atari credinţe nu se poate recurge la arsenalul argumentelor de ordin logic şi de tip raţional, la promisiuni, înţelegeri şi compromisuri, constată analistul.

Concomitent, terorismul nu e pur şi simplu o tactică, o simplă metodă, sau un Blitzkrieg, după cum afirmă unii. Fiindcă fenomenul implică o esenţială componentă politică sau religioasă, lupta împotriva lui incluzînd în mod necesar izolarea teroriştilor, îngrădirea şi restrîngerea progresivă a hinterlandului, a cercurilor şi fiefurilor lor.

Combaterea terorismului, argumentează Laqueur, presupune de asemenea, ”în mod necesar, recursul la forţă”. Afirmaţia, potrivit căreia ”violenţa nu ar putea chipurile rezolva probleme politice e falsă”, relevă în mod just autorul, subliniind însă că, "decisivă în această privinţă este cantitatea, sau anvergura forţei utilizate". Aplicarea unei violenţe de proporţii reduse împotriva terorismului e frecvent contraproductivă. Forţa masivă oferă în schimb aproape întotdeauna succesul scontat.

Problema e determinarea momentului şi circumstanţelor, în care un stat trebuie să recurgă la această violenţă masivă. Kremlinul, de pildă, ar putea să-i evacueze pe ceceni din Caucaz, dar deportarea lor ar provoca statului rus prejudicii politice prea mari spre a fi luată în calcul.

Pe de altă parte, războiul asimetric pe care-l duc teroriştii e total, nu pentru că terorismul ar dispune de resurse nelimitate (cîtă vreme nu intră în posesia unor arme de distrugere în masă). Ci pentru că teroriştii nu ţin seama de legea marţială internaţională, deci de normele admise de Comunitatea Internaţională în conflicte militare. Considerînd drept legitim, autorizat şi chiar sacru orice fac ei, inclusiv, de pildă, utilizarea unor moschei ca fortificaţii pentru lansarea de atacuri, teroriştii revendică totodată să fie trataţi conform dreptului internaţional. Bunăoară să nu li se atace moscheile. Ori să li se recunoscă statutul de prizonieri de război. Doctrina teroristă permite asasinarea de civili, luarea de ostateci, schingiuirea lor şi comiterea de crime de război premeditate, de tipul celor săvîrşite de nazişti în campania antisovietică. Diferenţa faţă de cel de-al doilea război mondial, remarcă Laqueur, ”constă în faptul că naziştii nu se aşteptau ca adversarii lor să procedeze altfel”. Teroriştii reclamă însă ca forţele de securitate statale cu care se confruntă să respecte riguros interdicţiile impuse de dreptul internaţional, pe care ei nu şi le-asumă.

Câtă vreme se vor complace oare statele occidentale în această situaţie? Potrivit lui Walter Laquer, experienţa demonstrează că statele vor respecta normele internaţionale doar cîtă vreme pericolul nu va începe să li se pară acut. Iar evenimentele din ultimii ani dovedesc că e nevoie urgentă de o revizuire a dreptului internaţional, inclusiv a regulilor şi convenţiilor privind războiul, create într-o cu totul altă epocă şi devenite între timp caduce. ”Dacă această actualizare nu se va putea efectua prin intermediul acordurilor şi instituţiilor internaţionale ea se va produce unilateral, prin adaptarea tacită a statelor la situaţia dată” relevă politologul american.

Extrem de importantă este însă nu numai confruntarea militară, ce-ar trebui lăsată pe seama unităţilor speciale şi a serviciilor secrete, ci şi folosirea aşa-zisei ”forţe moi”, deci a ”diplomaţiei publice”, a instrumentelor de propagandă, care, după cum evidenţiază autorul,”pot slăbi considerabil terorismul”. In acest scop se recomandă sporirea masivă a bugetelor alocate de occident informării musulmanilor moderaţi şi deradicalizării celor care pendulează între acest grup şi facţiunile extremiste.

In lupta împotriva terorismului nu se va putea conta pe un ajutor substanţial nici de la Naţiunile Unite, nici din partea Europei, dincolo poate de amliorarea cooperării dintre serviciile de informaţii europene, e de părere Laqueur. ”Consiliul de Securitate ONU s-ar putea preface eventual într-o instituţie utilă şi eficientă abia după producerea unor catastrofe teroriste afectînd concomitent mai multe ţări”, relevă analistul american. Iar ”Europa nu e în măsură să ajute decît prea puţin”. Or, masiva imigraţie musulmană a transformat tocmai vestul european într-un focar de ameninţări. Chiar dacă adepţii al Quaedei şi altor grupări similare nu reprezintă în Europa occidentală decît ”o minoritate de 10-20 la sută”, în cifre absolute, acest procentaj e cu atât mai alarmant cu cât reprezintă sute de mii de musulmani. Pare deci evident, că europenii vor avea mult de furcă spre a înlătura primejdia autohtonă, lipsindu-le resursele participării masive la campania antiteroristă globală.

Cu toate acestea, Laqueur refuză să se lase năpădit de un pesimism total, reliefînd că ”trăim într-un timp foarte alert”, iar între epoca de maximă agresivitate a islamului primitiv şi apogeul cultural şi civilizatoriu atins de Bagdadul lui Harun al Rashid s-au interpus doar o sută de ani.

Această analiză, corectă în mare măsură, prezintă în opinia mea o carenţă importantă, ce rezidă în recursul excesiv la analogii istorice parţial inoperante în cazul confruntării cu un totalitarism de extracţie religioasă. Un astfel de totalitarism se bucură, datorită rădăcinilor lui culturale net mai profunde decît ale celor "clasice", întemeiate pe ideologii, fie şi pseudoreligioase, relativ recente, de o bază de mase încă şi mai lesne manipulabilă şi de un caracter potenţial mult mai durabil decît nazismul şi comunismul. Or, nici măcar acestea din urmă n-au dispărut cu totul după prăbuşirea principalelor lor sisteme statale purtătoare.

E deci nevoie, cred, de o abordare mai activă a surselor de autoritate musulmane. Stringente sunt presiunile economice şi diplomatice sistematice şi un dialog intens cu structurile şi instituţiile religioase islamice întru obţinerea unei răspîndiri globale a doctrinelor moderate, aptă să anuleze pe termen mediu şi lung efectele exportului de extremism de tipul wahabitismului saudit.

Pe de altă parte, odată cu extinderea şi sporul treptat al consistenţei rolului ei teoretic, de actor global, UE, oscilantă în prezent, are şanse să se mute ferm, cu arme şi bagaje, din actuala ei zonă gri, situată undeva între SUA şi lumea musulmană, în tabăra coaliţiei internaţionale antiteroriste conduse de americani. Includerea statelor esteuropene va reduce sensibil antiamericanismul tot mai pronunţat manifestîndu-se în anumite segmente şi foruri vesteuropene şi va spori în consecinţă posibilitatea izolării internaţionale riguroase a fundamentalismului islamic.

In fine, analiza lui Laqueur nu ţine seama suficient de uriaşa forţă de atracţie globală (nu doar militară şi economică) exercitată de succesul modernităţii reprezentate de modelul american, de potenţialul de mobilizare şi de resorturile invizibile, nebănuite, de ordin psihologic al democraţiilor. Atenţie sporită ar trebui acordată şi spectaculosului efect al dominoului pe care l-ar puea produce pacificarea, stabilizarea şi în special democratizarea Irakului şi Afganistanului. Dacă va exista voinţa politică a ducerii la bun sfîrşit a acestei misiuni.

Există aşadar numeroase argumente pledînd în favoarea optimismului ponderat exprimat de Walter Laqueur. Multe vor depinde, cred, în context, de fermitatea şi capacitatea SUA şi a aliaţilor ei de a nu permite teroriştilor să obţină facile victorii politice de felul răsturnării rezultatului alegerilor spaniole; de a evita recompensarea lor teritorială, bunăoară în Orientul Mijlociu, prin crearea unei entităţi statale nedemocratice în ţinuturile locuite de palestinieni. Refuzul consecvent al unor astfel de succese ar putea scurta simţitor războiul împotriva terorii, atacînd integrismul violent unde-l doare mai tare: la capitolul imagine.