1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Străvechea glorie

De ce un european convins poate iubi America oricînd, nu doar la 4 iulie.

Copii care se roagă pentru America. Unii ar spune că au o patrie pentru care merită să se roage

Copii care se roagă pentru America. Unii ar spune că au o patrie pentru care merită să se roage

"Old Glory", aşa i se spune, cu afecţiune, drapelului american. La 4 iulie, mareea de steaguri fluturînd în vînt în nordul lumii noi şi-a atins apogeul. Peste tot, de pe coasta de est, trecînd prin America profundă şi pînă la malul Pacificului, s-au arborat ca şi în Germania campionatului mondial de fotbal, nenumărate flamuri naţionale. Dacă talazul de patriotism din Germania e parţial conjunctural, parţial determinat istoric şi politic, americanii sunt de cînd se ştiu iubitori ai propriei naţiuni. In orice caz de la independenţa obţinută prin luptă grea, acum 230 de ani, de la britanici.

Nu puţini vesteuropeni, inclusiv personalităţi cu greutate, se miră frecvent şi apăsat că, în pofida unor prezumtive „deraieri” ale administraţiei americane în raport cu dreptul internaţional, bunăoară „Guantanamo”, „zborurile CIA”, sau interceptarea şi supravegherea unor telecomunicaţii şi tranzacţii financiare de către NSA, se mai pot iubi şi admira Statele Unite. Nu arareori am fost somat, în ultimii ani, să explic de ce ader fără rezerve la relaţia transatlantică, ştiut fiind că a iubi America înseamnă să nu iubeşti îndeajuns Europa.

Or, în mod remarcabil, adeziunea americanilor la drapelul naţional n-a echivalat niciodată cu ura faţă de alte naţiuni ori religii, sau cu dezicerea de libertate şi democraţie. In plus, şi nu în ultimul rînd, multe ţări şi popoare au devenit în ultimele 2 secole şi jumătate independente, fără să işte şi să cîştige benefica revoluţie mai întîi naţională, astăzi globală generată de lupta pentru neatîrnare a coloniştilor americani. Ei, creatorii democraţiei moderne au binemeritat cu vîrf şi îndesat din partea lumii contemporane. Lor le datorăm enorm: de pildă ideea libertăţii individuale, impunerea reprezentării politice reale a tuturor cetăţenilor, fără deosebire de naţionalitate sau religie, în parlamente şi foruri legislative, ca şi a celei privind dreptul natural al oricărui om de a căuta să-şi asigure fericirea. Replica mea, ca atare, e de regulă pe cît de laconică, pe atît de clară: Jos pălăria în faţa Americii.

Pe de altă parte, faptul că mediile şi elitele politice din Europa şi de peste ocean, de stînga, iar în cazul europenilor şi de dreapta, se arată sistematic îngrijorate de reacţia SUA la şocul fără precedent al atacurilor islamiste de la 11 septembrie 2001 e alarmant în sine. Şi mai alarmant e că, în siajul acuzaţoiilor fără acoperire proferate de Dick Marty la Consiliul Europei pe marginea operaţiunilor antiteroriste ale CIA, s-au găsit destui europarlamentari – prea mulţi, în orice caz - care să acuze, culmea, America de promovarea unui nou totalitarism. Că nu puţini vesteuropeni se tem că din America ar putea proveni o nouă dictatură e cu atît mai îngrijorător cu cît sugerează existenţa un grav clivaj mental faţă de realitate. E de la sine înţeles că atari opinii, susţinute oficial şi semioficial sunt de natură să alimenteze serios recrudescenţa unui virulent antiamericanism în Europa. Mărşăluind în ultimii 5 ani braţ la braţ cu antisemitismul escaladatul antimaericanism nu face decît să exprime neadecvarea unei mari părţi a lumii vechi la ideea libertăţii şi demnităţii individuale, la ideea democraţiei. E o neadecvare ce riscă să transforme globalizarea într-un veritabil coşmar şi să prelungească la nesfîrşit confruntarea actuală cu islamofascismul internaţional. Or, experienţa istorică demonstrează că în ultima sută de ani, tocmai SUA au fost cele care au salvat în repetate rînduri Europa de varii fascisme şi sisteme totalitare, de la cel nazist, la cel comunist de tip sovietic şi nicidecum invers. N-au trecut decît cîţiva ani, de cînd America s-a văzut nevoită să intervină spre a izbăvi o Europă încremenită ca în faţa şarpelului şi incapabilă să mişte în faţa frontului creat în vestul Balcanilor de oroarea ultranaţionalismului care a provocat şi întreţinut războaiele iugoslave, cele mai sîngeroase, totuşi, de pe faţa continentului, după atrocităţile naziste. Iar brejnevismul sau, cine ştie neostalinismul ar continua să îngenuncheze poate şi azi partea răsăriteană a continentului, dacă America n-ar fi produs şi acceptat lideri politici precum Ronald Reagan, demni de predecesori anglo-saxoni de talia unui Winston Churchill.

Nu altfel stau lucrurile mai nou cu jihadismul şi terorismul nuclear iranian. Pe moment, europenii speră ca americanii să scoată castanele din focul iranian cu propria lor mînă. După cum semnala recent ziarul londonez „Daily Telegraph”, SUA le-au dat europenilor un răgaz de un deceniu spre a-i convinge pe mulahii de la Teheran să renunţe la ameninţarea nucleară. Or, tactica „angajamentului constructiv” e la pămînt. Dialogul europenilor cu Teheranul, pudic calificat în Germania drept „critic”, în fapt o mostră jenantă de abordare împăciuitoristă şi ca atare la fel de pernicioasă precum cedarea occidentală în faţa şantajului la nazist în anii 30 ai veacului e zob. Declaraţiile iresponsabile, negaţioniste şi apelurile deschise la genocid ale preşedintelui iranian Ahmadinedjad a zdrobit şi ultima urmă de justificare a perpetuării acestui dialog zis critic. Mai nou, europenii nădăjduiesc instinctiv ca SUA să le ofere protecţie. Dar, nota cu maximă luciditate şi nu fără o doză firească de amărăciune cotidianul britanic, „se poate paria că, tot europenii s-ar da peste cap protestînd care mai de care mai strident, în cazul în care s-ar vădi că această protecţie echivalează la rigoare cu recursul la forţa militară”.

Evident, o sterilă gimnastică intelectuală, atît de proprie snobismului vesteuropean ne-ar putea determina să credem că intervenţia din Irak ar fi constituit o gravisimă eroare. E clar că s-au comis greşeli regretabile, nu doar la Abu Ghraib, ci în special în pregătirea fazei post-Saddam, cînd prea puţine trupe americane s-au văzut incapabile să pună capăt mai rapid şi eficient insurgenţei şi terorismului jihaidst din triunghiul sunit. Dar nu s-au prezentat irakienii, în covîrşitoarea lor majoritate şi în atîtea rînduri la vot, manifestîndu-şi clar propensiunea spre democraţie? Nu trăiesc irakienii în proporţie de 80 la sută în teritorii pacificate, în care îşi pot vedea de ale lor, fără să se teamă de cea mai represivă poliţie politică pe care a dat-o vreodată lumea arabă? E posibil să se mai argumenteze cu sofisme extrase din panoplia rasismului şi intoleranţei faţă de alte culturi că arabii n-ar fi în stare de democraţie? In plus, dincolo de caracterul falacios al unei argumentări post-festum, care afirmă că, devreme ce n-au fost găsite, armele de distrugere în masă ale lui Saddam nici n-ar fi existat vreodată, iar ca atare nimic nu poate justifica intervenţia militară americană, continuu să cred că e bine foarte că s-a înlăturat de la putere un dictator dintre cei mai sîngeroşi. Unul care, mai grav decît Miloşevici, şi-a brutalizat şi masacrat propriul popor, omorînd irakieni cu sutele de mii. In fine, sunt în continuare convins că, în condiţiile globalizării, al naturii ameninţării unui jihadism mondializat şi el, trebuia început totuşi cu înşurubarea democraţiei în lumea arabă.

Că America a sparta gheaţa e şi va fi, sunt sigur, spre gloria ei şi a aliaţilor ei luptînd în Irak pentru democraţie. Nu e desigur decît un nou motiv, unul în plus, nu singurul, de a o admira. Şi de a transmite un salut în direcţia celor care, la 4 iulie au arborat peste ocean steagul unei glorii, de-acum, e adevărat, chiar foarte vechi.

  • Data 04.07.2006
  • Autoare/Autor Petre Iancu
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B1MM
  • Data 04.07.2006
  • Autoare/Autor Petre Iancu
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B1MM