1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Stilul şi substanţa

Confruntarea dintre profesori şi guvernanţi are un câştigător neaşteptat: preşedintele Băsescu. Vorba vine, neaşteptat: posesor al unui remarcabil instinct al ieşirii la bătaie, preşedintele a găsit momentul optim pentru a se afirma. A făcut-o constituţional, aparent imparţial şi spectaculos, într-un moment când premierul era departe de ţară. Un mai clar knock-out rar s-a văzut în viaţa publică din România.

Victoria d-lui Băsescu ridică, însă, numeroase întrebări în ceea ce priveşte buna-credinţă a guvernanţilor. Orice om cu oareşcare logică se întreabă: dacă acum guvernul poate să satisfacă măcar o parte din doleanţele greviştilor, de ce n-a putut să recunoască acest lucru din prima clipă a negocierilor? La ce bun defilările de miniştri, secretari de stat, ba chir şi prim-miniştri, dacă banii se găseau, dacă soluţiile practice se erau la îndemână şi dacă formulele de conciliere existau?

Greva profesorilor a scos la iveală un aspect al funcţionării Coaliţiei care explică de ce guverul Tăriceanu pierde zi după zi din simpatie: lipsa de comunicare între reprezentanţii PNL şi PD. A fost nevoie ca premierul să meargă la Barcelona, pentru ca unul din adjuncţii săi, Sereş, să propună o o stratagemă pentru ieşirea din impas. N-ar fi fost mai simplu ca înainte de a poza în om politic ferm şi intratabil, dl. Tăriceanu să dea o strigare printre colegii de cabinet şi să le ceară sfatul? Ar fi avut surpriza să constate că mulţi din subordonaţi au probleme cu cheltuirea banilor la capitolul „achiziţii”, acum, la spartul târgului. Că alţii, mai cu frică de Dumnezeu, ar fi ajuns la concluzia că se poate circula pe drumurile patriei şi cu maşini mai ieftine, şi nu neapărat cu jeepuri supradimensionate.

Apoi, ar fi putut face apel şi la parlamentari — deşi, recunosc, cu şanse dramatic mai mici decât în cazul miniştrilor: această categorie de români nu se trage din Traian şi Decebal, ci din lăcustele care, de-a lungul istoriei, au făcut tabula rasa din mănoasele noastre câmpii. A cere un serviciu cât de mic unui parlamentar echivalează, ca să folosec o comparaţie din William Faulkner, cu a-i cere un clopoţel şarpelui cu clopoţei! Oricum, măcar pentru impresie artistică tot ar fi meritat ca premierul să-i îndemne pe parlamentari să renunţe măcar la o infimă parte din avalanşa de avantaje de care beneficiază din prima până în ultima zi a mandatului — ba chiar şi după aceea, până la sfârşitul sfârşiturilor.

Abia după eşecul acestor demersuri ar fi fost dl. Tăriceanu îndreptăţit să apese pe clapa fermităţii. După cum au evoluat lucrurile, sunt mari şanse să se aleagă doar cu renumele de prim-ministru rău-voitor şi arogant — ceea ce cu siguranţă nu este. Chiar dacă, pe ici-pe colo, dl. Tăriceanu a încercat să împrumute câteva din stratagemele lui Adrian Năstase, el n-are cum să ajungă la stilul discreţionar de a conduce al predecesorului său. Adrian Năstase avea de partea sa şi partidul, şi parlamentul, şi administraţia de stat. Dl. Tăriceanu nu-l mai are nici măcar pe junele Boureanu, cel care-i anunţă cu satisfacţie „căderea liberă”. Că lucrurile nu stau chiar aşa, e limpede pentru oricine şi-a păstrat o undă de raţiune în republica noastră politizată cu asupra de măsură: o republică în care stilul face politicienilor mai multe deservicii decât substanţa.

  • Data 29.11.2005
  • Autoare/Autor Mircea Mihăieş
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B31k
  • Data 29.11.2005
  • Autoare/Autor Mircea Mihăieş
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B31k