Steinmeier la Moscova şi imoralitatea unei etici a intenţiilor | Global | DW | 26.10.2017
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Global

Steinmeier la Moscova şi imoralitatea unei etici a intenţiilor

Când un şef de stat german îi face o vizită omolgului său rus şi tuşeşte, Europa s-ar putea să facă gripă. Ba, partea ei situată între Berlin şi Moscova, s-ar putea îmbolnăvi chiar şi mai grav.

Preşedintele Germaniei, Frank-Walter Steinmeier, fost ministru de externe, fost coordonator social-democrat al serviciilor secrete germane în guvernul fostului cancelar Schröder, actuala mână dreaptă la Rosneft a lui Vladimir Putin, nu e un copil. E un politician cu state de servicii îndelungate. Şi nu întru totul lipsite de oarecari succese. Doldora de experienţă, actualul şef al statului german ar trebui să ştie, prin urmare, ce face.

Ar trebui să fie edificat în legătură cu temerile gigantice pe care le poate isca vizita unui lider german la Moscova, după Bismarck, când desconsiderarea ţărilor aflate între Germania şi Rusia s-a ridicat la rang de raţiune de stat. Angoasele respective nu s-au redus după monstruosul Pact Hitler-Stalin, zis şi Ribbentrop-Molotov. Când cele două regimuri totalitare aveau să împartă nu doar Polonia şi ţările baltice, ci şi părţi mari din România. Şi nici după anexarea de către Moscova a Crimeei şi invazia Rusiei lui Putin în Ucraina răsăriteană, din care Kremlinul a desprins, după bunul său obicei, hălci consistente.

Prin urmare, prima vizită în Rusia, de şapte ani încoace, a unui preşedinte al Germaniei, s-a derulat sub auspiciile rezervei şi prudenţei diplomatice. A vrut să lanseze un semnal de bunăvoinţă şi să spună mulţumesc frumos pentru retrocedarea de către ruşi, în anul jubileului reformei protestante de acum o jumătate de mileniu, a catedralei evanghelice Sfântul Petru şi Pavel din Moscova. Biserica fusese expropriată sub Stalin şi ar fi trebuit, în fapt, înapoiată de mult. La Moscova, Steinmeier a omis să rostească acest adevăr amar, rezumându-se să evidenţieze principalele litigii din raporturile bilaterale şi să-l laude pe Putin pentru ceea ce a calificat drept un ”gest frumos”.

Pe scurt, dorinţa şefului statului german, care s-a întâlnit şi cu reprezentanţi ai organizaţiei antistaliniste Memorial, cu Mihail Gorbaciov şi cu un regizor şicanat de autorităţi, n-a fost şi nu e un secret. Intenţia sa fusese ca vizita lui ”de lucru”, şi nu ”de stat”, ca să i se ierte mai uşor, să reprezinte o tentativă precaută de ameliorare a relaţiilor bilaterale. Una care să nu supere terţi, dar să reînnoade dialogul suspendat cu ruşii, căutând ieşirea din ceea ce Steinmeier a deplâns, nebulos, ca o ”spirală negativă” a relaţiilor bilaterale.

Or, Crimeea nu s-a anexat singură. Nici criticii asasinaţi ai lui Putin nu s-au sinucis, aşa cum democraţia rusă nu s-a autodesfiinţat. ”Spirala negativă”, evocată de Steinmeier aminteşte fatal de sintagma ”spirala violenţelor”. Ultima e o etichetă mincinoasă cu efecte funeste. Îndărătul ei, politic corecta elită apuseană a minimalizat decenii la rând terorismul palestinian, ca şi cum ar fi fost consecinţa unei fatalităţi, a unei catastrofe naturale sau a nefăcutelor israeliene şi nu efectul dorinţei de vărsare de sânge şi absenţa voinţei de pace a extremismului arab.

Penibila căciulire în faţa violenţei radicalismului arab, o umilinţă menită să asigure între altele importurile de ţiţei după boicotul petrolier din 1973, a avut efecte dezastruoase în cascadă. Căci a stimulat nu doar terorismul palestinian, ci toate formele de violenţă extremistă, între care şi revoluţia islamistă declanşată în Iran iar apoi exportată pretutindeni, mai întâi de ayatolahi, apoi, inspiraţi de perşi, de wahabiţii saudiţi.

Vestul Europei a dat atunci impresia fatală că fundamentalismul, extremismul şi crima politică pot fi cărţi ganiante, dacă nu chiar atuuri imbatabile. Ulterior, Occidentul avea să-şi repete şi să-şi potenţeze erorile. Dar nu numai în raporturile cu dictaturile şi mişcările totalitare arabe, ci, vai, şi în relaţiile cu Rusia lui Putin. La adăpostul nevolnicei politici externe americane girate de nefericita administraţie Obama şi ca ministru de externe în guvernul Merkel, Steinmeier a curtat-o din răsputeri, blocând, în numele pragmatismului politic şi al unei realpolitik găunoase, accesul Georgiei şi Ucrainei la alianţa nordatlantică. Ambele ţări au devenit deci victimele certe, previzibile, fireşte, ale poftelor neoimperiale ale unei Rusii ortodoxist-neostaliniste, aşa cum zadarnic avertizam atunci.

Mai grav e că Steinmeier e departe de a se fi deşteptat după anexarea Crimeei. A rămas, dimpotrivă, perdant cantonat. S-a lipit de plutonul politicienilor occidentali care tot invocă prezumtiva nevoie de dialog, ca şi cum dialogul ar fi un scop în sine, precum ”mărimea” şi ”importanţa” Rusiei, ca şi cum ar fi factori cruciali. Când federaţia rusă e un uriaş cu picioare de lut, incapabil să-şi modernizeze altceva decât armata, propaganda şi agresiunile. Pluton care pledează constant pentru reapropierea de sângerosul regim moscovit.

Efectul acestei pledoarii? Acelaşi ca vizita sa actuala, convenită cu Angela Merkel. Ambele ar putea spori angoasa şi potenţa îngrijorarea ţărilor care, pe drept sau nu, se simt acut ameninţate în marginea imperiului lui Putin. Şi una şi alta tind, fie şi indirect, să legitimeze un tiran şi să-i încurajeze agresiunea. Ca atare, adâncesc clivajul din Uniunea Europeană.

Căci ridică noi şi alarmante semne de întrebare în rândul statelor chemate să asculte de Berlin şi Paris. Care însă, din raţiuni de securitate, n-ar vrea să cotizeze la ruperea tot mai anemicelor punţi transatlantice în favoarea unei reorientări extrem de problematice, spre Moscova, a puterilor continentale. În acest punct cercul vicios se închide.

Şi revine la sursa cataclismicelor erori ale Germaniei moderne. Care, spre deosebire de democraţiile anglo-saxone, are, deşi de regulă bine intenţionată, mari probleme în a-şi înţelege proprii gânditori. Şi în a le aplica fructuos principiile.

Max Weber distingea în mod salutar între o etică a intenţiilor şi alta a răspunderii. Acţionând principial, Germania deschidea în 2015 graniţele Europei. Se ştie ce dezastru a urmat. A venit vremea ca elita ei politică să-nceapă să-şi asume o etică a răspunderii, gândindu-se mai riguros la consecinţele moral-politice ale deciziilor ei.

Şi la dictonul potrivit căruia drumul către iad e pavat cu bune intenţii.