1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Statul nu poate schimba ideile cetăţenilor săi

După 6 ani de la condamnarea oficială a regimului comunist aproape jumătate dintre români continuă să creadă că regimul comunist a fost un lucru bun pentru România.

default

Condamnarea oficială a comunismului nu a părut să influenţeze prea mult percepţiile populare. Dacă în octombrie 2006, cu trei luni înainte de declaraţia preşedintelui Traian Băsescu, 53% dintre români considerau comunismul o idee bună şi numai 34% o idee proastă, astăzi raportul este doar foarte puţin schimbat. Conform unei cercetări INSCOP Research din luna noiembrie, 44,5% consideră că regimul comunist a fost un lucru bun pentru România şi 45,5% că a fost un lucru rău. De fapt datele acestor cercetări nu pot fi cu adevărat comparate, căci sondajul din 2006, (Barometrul de Opinie Publică al Fundaţiei pentru o Societate Deschisă) era mult mai complex şi punea întrebări detaliate privind nu doar comunismul istoric, ci şi cel ideal, în timp ce sondajul recent se limitează la comunismul istoric. Astfel 12% considerau comunismul o idee bună care a fost bine aplicată, iar 41% o idee bună prost aplicată. Regresul uşor al celor care au o părere bună despre comunism poate fi pus pe seama schimbului de generaţii şi al şcolii, dar nu poate fi considerat o schimbare majoră de perspectivă. Actul politic din 28 decembrie 2006, nu a avut prin urmare consecinţe notabile la nivelul societăţii. Furtuna de la suprafaţă a lăsat apele de adâncime netulburate.

E o catastrofă ? Am putea spune cu mai multă siguranţă acum după trecerea timpului că aceste date ne pun în faţa unor limite naturale. Ar fi greşit să punem această stare de lucruri pe seama unei contrapropagande, a unor replieri vinovate a agenţilor regimului comunist. Mai curând am putea afirma că societatea românească a fost prinsă pe picior greşit. Prea puţine persoane aveau în anii de după 1990 amintirea unor revolte personale, fie şi intime, prea puţini puseseră la îndoială raţiunea însăşi a regimului comunist, ca să poate formula judecăţi de ansamblu radicale şi lipsite de complezenţă. Lumea era prinsă într-un proces de reformulare, dar cei mai mulţi nu erau dispuşi să renunţe total la propriile ataşamente şi să opereze disocieri dureroase. Cine nu avusese motive să se aşeze personal într-o marginalitate radicală în timpul regimului comunist fie şi numai mental, nu a putut după 1989 să rostească o clară şi lispită de ambiguitate frază de condamnare. S-a adunat deja o întreagă literatură politică, amară, revoltată, descurajată, care cere socoteală acestei inerţii şi ambiguităţi a poporului inapt de o veritabilă revoluţie anticomunistă, dar ea nu are fatalmente decât o audienţă restrânsă. Putem deplânge la nesfârşit această stare de lucruri, dar nu o putem schimba.

Condamnarea oficială a regimului comunist nu ar fi putut fi decât încununarea unei revoluţii intime şi în nici un caz continuarea unei revoluţii neîncheiate. Ca să poată fi un act cu adevărat reuşit ar fi trebuit să fie ratificat de o majoritate parlamentară dispusă şi pregătită să celebreze evenimentul ca pe o afirmare a unui adevăr public regăsit. Or, gestul Preşedintelui, huiduit într-o ambianţă de carnaval grotesc, se transformase în eşec mai înainte de a fi dus la bun sfârşit. De fapt nu huduielile PRM, susţinut de o tăcere ostilă a unei majorităţi mai largi, au trasat destinul acestei iniţiative politice, ci faptul că părea ideologizarea subită a unui adevăr viu şi încă în proces de formulare. Ba, am putea spune că violenţa PRM a pus surdină pe multe alte critici şi obiecţii, care ar fi părut în acel moment cu totul neoportune.

Declaraţia de la 28 decembrie 2006 a etatizat un adevăr al societăţii civile şi, în ciuda intenţiilor afişate, i-a limitat capacitatea de iradiere. Un adevăr oficial poate fi impus cu ajutorul instituţiilor care îi asigură reproducerea mecanică, dar, aşa cum se vede şi din sondaje, îşi pierde capacitatea de a provoca schimbări profunde în societate.