1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Statul şi răscumpărarea

Peter Philipp/ Petre Iancu3 mai 2006

Punerea în libertate a celor doi ingineri germani din Leipzig, Rene Braeunlich şi Thomas Nietzschke, luaţi ostateci în Irak acum trei luni, a generat ieri în Germania multă bucurie şi uşurare. Aceiaşi reacţie s-a înregistrat şi la Berlin, unde cancelarul Angela Merkel a declarat că e „uşurată şi fericită că au fost eliberaţi ambii ostatici, iar familiile lor se pot bucura”. In timp ce la Berlin se aştepta sosirea lor, analiştii se întrebau cît o fi plătit guvernul german pentru punerea lor în libertate.

https://p.dw.com/p/B1O5

În fapt, eliberarea celor doi ostatici germani a reînteţit masiv dezbaterile privind răscumpărarea plătită de guvernul german şi principiul dindărătul unor asemenea demersuri.

Or, dincolo de obligaţiile decurgînd din libertatea presei, excesul de transparenţă poate fi uneori dăunător. Ea nu i-ar păgubi desigur pe cei doi foşti ostatici proaspăt puşi în libertate, ci pe alţi germani aflaţi în Irak ori în alte zone de criză. Fiindcă nu e o întîmplare că răpirea inginerilor din Leipzig a survenit imediat după eliberarea Susannei Osthoff, prima ostatică germană din Irak şi speculaţiile apărute ulterior în presă privind suma achitată spre a fi recuperată.

Incît transparenţa în asemenea chestiuni ar trebui să fie interzisă, nu prin lege, ci în temeiul bunului simţ.

E adevărat că Germania n-a fost cobeligerantă în Irak, dar neparticiparea Germaniei la campania care a dus la răstunrarea lui Saddm n-a pus-o la adăpost de efectele acestui război. Răpitorii sunt terorişti indiferent dacă îşi capturează victimele pentru a estorca bani, fiind ca atare delincvenţi de drept comun, sau îi mai animă şi varii motive politice. Pe făptaşi nu-i interesează cine pentru ce e „vinovat” sau nu. Pe făptaşi îi interesează doar să-şi atingă scopul. Să facă sau bani sau titluri de-o şchioapă în ziare.

E clar că guvernul german trebuie să facă totul pentru a obţine eliberarea cetăţenilor săi captivi. Post-festum însă e la fel de obligatorie o discuţie serioasă şi intensă despre modul în care statul trebuie să acţioneze pentru a face imposibile asemenea răpiri.

Or, avertismentele faţă de călătorii în zone de criză, lansate de ministerul de externe berlinez s-au dovedit insuficiente. Pleacă în asemenea regiuni ba turişti aventuroşi, ba oameni de afaceri, ba salariaţii unei firme trimişi la mare pericol de propria lor întreprindere.

Desigur, un sistem politic liber nu va fi niciodată în stare să excludă eventualitatea producerii unor astfel de cazuri. Dar se impune identificarea de mijloace şi instrumente apte să ducă la reducerea numărului lor şi pedepsirea celor responsabili. E bine să se aibă încredere în ajutorul guvernamental. Nu însă fireşte să se abuzeze de această încredere, ori să se confunde acest ajutor cu un permis de liberă trecere. In ce priveşte Irakul acest principiu înseamnă că, dincolo de necesitatea reconstrucţiei acestei ţări, cetăţenii germani n-au ce căuta între Tigru şi Eufrat cîtă vreme nu s-a ameliorat situaţia securităţii în această zonă.