1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Germania

Stîlpii nevăzuţi ai puterii

Miracol sau enigmă? Şi una şi cealaltă atunci cînd este vorba de Angela Merkel.

default

Clădirea Oficiului Cancelariei Federale într-o zi furtunoasă

Şefa guvernului german , supranumită pe alte meridiane „cea mai puternică femeie” din lume, dispune de o autoritate imperturbabilă chiar şi atunci cînd este atacată direct. Care este secretul acestei puteri?

Dacă ar fi să se dea crezare informaţiilor deţinute de cele mai serioase publicaţii germane, unul din secretele puterii de care dispune Angela Merkel rezidă în componenţa anturajului ei cel mai apropiat : personalul cancelariei federale.

Potrivit zicalei „ spune-mi cu cine te împrieteneşti ca să-ţi spun cine eşti”, şefa guvernului german pare a-şi fi ales colaboratorii şi consilierii potrivit chipului şi asemănării proprii: discreţi, disciplinaţi, manieraţi, competenţi. Tenacitatea echipei este îndulcită de un reţinut simţ al umorului, de o plăcere aproape juvenilă a jocului în culise.

Aşa numita „Girlscamp”, trupa de consiliere feminine pe care Merkel a avut-o la începuturile mandatului, a fost înlocuită treptat de colegi masculini, cu o înfăţişare doctă şi totuşi tinerească, un fel de băieţandrii serioşi.

Aceşti stîlpi secreţi ai puterii se grupează în jurul „structurii de rezistenţă” a oficiului cancelariei care a rămas una şi aceeaşi: Beate Baumann, şefa biroului cancelariei. Ea este persoana cheie , consiliera şi confidenta politică a Angelei Merkel.

Se cunosc de 15 ani, pe cînd actuala şefă a guvernului era încă tînăra protejată a lui Helmut Kohl , ministră a familiei şi proaspăt unsă ca vicepreşedintă a partidului creştin-democrat.

Beate Baumann este mîna dreaptă a Angelei Merkel , este cea care, de nu puţine ori, are şi ultimul cuvînt de spus fie în cazul discursurilor oficiale, fie în luarea unor decizii organizatorice de maximă importanţă.

Cele două doamne, care au acelaşi stil vestimentar şi par a fi surori, se întîlnesc de mai multe ori pe zi. Birourile lor sunt învecinate.

Alături îi stă Angelei Merkel şi Thomas de Maiziere, şeful cancelariei federale: înalt, subţire, scump la vorbă, discret, perfecţionist, lui îi revine, între multe alte misiuni nespectaculoase dar importante, şi datoria nu tocmai uşoară de a echilibra şi media interesele ministerelor în guvernul marii coaliţii, de a pregăti luarea unor decizii.

Consilierul în probleme de politică externă şi de securitate , Christoph Heusgen, pare mai tînăr decît cei 52 de ani pe care-i are, este amabil şi locvace, deşi misiunile sale sunt dintre cele mai delicate.

Spre deosebire de era Schröder, actuala cancelarie federală este populată de personalităţi care nu-şi revendică rolul de „primadonă”. Cu o excepţie: cea a vicecancelarului Frank -Walter Steinmeier, ministrul social-democrat de externe. Profilarea zgomotoasă a şefului diplomaţiei germane care a schimbat instrumentele cu coarde cu cele de percuţie în concertul coaliţiei, s-a petrecut mai ales după ce Franz Müntefering a renunţat la funcţia de vicecancelar şi şef al partidului social-democrat, pentru a fi alături de soţia sa bolnavă.

Müntefering a ştiut să-i stea alături admirabil şi Angelei Merkel, asigurînd astfel o aproape inexplicabilă armonie internă marii coaliţii. Kurt Beck, ajuns la conducerea social democraţilor, a imprimat partidului o direcţie stîngist-populistă, care i-a împins în derută pe partenerii unionali la guvernare. Mai grav este că atît Beck cît şi Steinmeier par să prefere postura de rivali de concurenţi ai Angelei Merkel în detrimentul celeia de parteneri de coaliţie.

Dacă Angela Merkel a ştiut inteligent şi abil să domesticească „lupii tineri” din propriul partid, teoretic va fi mai dificil să ţină piept unor social-democraţi care nu mai fac un secret din deviza „noi împotriva ei”.

Este însă foarte plauzibil ca înnăscutul pragmatism sănătos, dublat de realismul şi clar viziunea omului de ştiinţă, să o fi determinat pe Angela Merkel să „masculinizeze „ personalul cancelariei, fiind astfel pregătită să facă faţă şi unei confruntări ca de la „bărbat la bărbat” deşi eminenţa cenuşie a echipei este şi va fi tot una „feminină”.

Nu se spune oare că pentru a ocupa o funcţie de conducere, uneori femeile trebuie să fie de două ori mai bune decît bărbaţii, mai ales în politică, pe scenă dar, mai cu seamă, în culise?