1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Stânga şi dreapta în contextul austerităţii

Pactul bugetar european crează o presiune foarte puternică şi asupra partidelor politice care sunt nevoite să-şi regândească toate politicile publice şi chiar identitatea doctrinară

S-a răspândit foarte mult o idee greşită: şi anume că stânga, prin natura ei, ar pretinde deficite publice mari. În realitate, nu stânga a impulsionat creditul, ci dimpotrivă, dreapta liberală sau mai exact, o anumită versiune a dreptei care a justificat deficitele mari ca suport pentru dezvoltare.

Cele mai mari deficite le au SUA care reprezintă prin excelenţă tipul acesta de gândire. E adevărat că din momentul în care optimismul economic, care cuprinsese lumea la un moment dat, a condus la generalizarea practicii deficitelor mari, stânga a văzut aici o oportunitate pentru a da satisfacţie propriilor militanţi. Câtă vreme accesul la credit era facil, un partid de stânga era fireşte tentat să sporească cheltuielile publice, fără să întrevadă aici un risc ieşit din comun. Dar ideea de a acoperi deficitele prin credit nu este specifică stângii. De altfel stânga radicală de origine marxistă, aşa cum am cunoscut-o în perioada regimului comunist, avea oroare de credite, iar guvernul comunist îşi propusese să reducă datoria externă la zero printr-un program de austeritate fără egal în istorie. Se poate argumenta că motivaţiile guvernului din acea perioadă aveau mai mult de a face cu obsesia suveranistă a lui Ceauescu, dar ideea poate fi ilustrată, de astă dată fără distorsiuni, cu practica guvernelor post-revoluţionare. Guvernul Năstase reuşise să ducă pentru prima dată la bun sfârşit un program stand-by cu FMI, reducând deficitul structural la un nivel competitiv cu exigenţele europene actuale. Ulterior însă, guvernul de dreapta a crescut mult deficitele bazându-se, cu optimism liberal, pe perioada de creştere economică fără precedent şi pe intrările de capital, iar guvernele, tot de dreapta, care i-au succedat au crescut enorm datoria externă, deşi au redus treptat deficitele la niveluri anterioare. De fapt, performanţele guvernărilor Boc sunt paradoxale şi nu pot fi considerate un real succes, dar vina ar putea fi pusă deopotrivă pe circumstanţele externe.

Iată aşadar un mic tablou din care reiese că ideea deficitelor dezechilibrate în scopul dezvoltării a aparţinut prin excelenţă dreptei liberale. Cu ani în urmă, imediat după 1990, când o dezbatere publică pe aceste teme era dificilă nu numai din cauza lipsei informaţiilor relevante, dar şi din cauza structurii economiei româneşti care nu putea fi considerată o economie de piaţă, dezbaterile din plenul parlamentului erau singurele surse de informare. Or, încă de pe atunci opoziţia liberală (mai ales tinerii liberali desprinşi din PNL) criticau dur bugetele lui Nicolae Văcăroiu şi Florin Georgescu, cerând deficite mari orientate către dezvoltare. E adevărat că esenţa politicii duse de opoziţie pe vremea aceea consta în demantelarea economiei comuniste, retragerea subvenţiilor pentru industriile neprofitabile şi privatizarea pe scară largă, dar, în expunerea ideilor generale cu valoare mai curând teoretică, reveneau mereu propunerile legate de deficit şi dezvoltare. Cu siguranţă lumea era alta şi modelul occidental, aflat pe atunci la apogeul său, funcţiona irezistibil.

Aşadar ar trebui ca discuţia despre deficite şi gradul de îndatorare să fie mai bine încadrată căci altfel se perpetuează o mulţime de confuzii de care pot profita malonest ambele tabere. Preşedintele Franţei, bunăoară, susţine, continuând un discurs din campania electorală, că nu poate accepta pactul fiscal câtă vreme nu prevede măsuri de creştere economică. Francois Hollande sugerează astfel că interlocutorii săi de dreapta s-ar împotrivi creşterii, ceea ce este cu siguranţă greşit. Este o tactică de delegitimare care a avut succes în campanie, dar care se va lovi cu siguranţă de altă replică pe plan european.

În România există tentaţia inversă. Partizanii PDL sugereau, până nu demult, că stânga ar face din creşterea îndatorării o doctrină proprie şi avertizau că venirea la putere a opoziţiei ar fi un dezastru inimaginabil.

Stânga şi dreapta a trebui în orice caz să-şi regândească politicile şi chiar să se redefinească pe sine în noul context în care deficitele nu mai pot fi finanţate prin credit.