SRI și justiția

Generalul SRI Dumitru Dumbravă provocase nu demult o dezbatere aprinsă pe tema rolului pe care îl joacă serviciul secret în actul de justiție. Încercând să explice natura implicării SRI, el a declarat (www.juridice.ro, 30 aprilie 2015) că serviciul însoțește evoluția unui dosar judiciar de la inițierea sa și până la emiterea unei sentințe judecătorești.

Unii magistrați au reacționat cerând CSM să investigheze până unde se întinde rolul SRI-ului și dacă nu cumva agenții secreți abuzează de poziția lor. CSM a cerut lămuriri SRI-ului și în 15 iunie a emis o decizie potrivit căreia independența justiției nu este nicidecum limitată de activitatea serviciului secret, dar judecătorii reuniți în Asociația Magistraților din România (AMR) nu s-au declarat mulțumiți. În opinia lor, atâta timp cât presupusele lămuriri oferite de SRI continuă să fie secrete, decizia CSM nu poate fi convingătoare. Luni 24 august s-a dezbatut noua plângere din partea AMR care a fost și de astă dată respinsă.

Judecătoarea Dana Gârbovan, președinta AMR, a făcut câteva declarații elocvente: „Sunt niște chestiuni pe care CSM nu mai are voie să le lase neclarificate. Mai nou se vorbește despre influența serviciilor, despre binomul SRI-DNA, tot felul de influențe din acestea oculte. În condițiile în care CSM alege în continuare să nu tranșeze în mod explicit care sunt limitele colaborării dintre serviciile secrete și Justiție, vom asista la o degradare a încrederii publicului în actul de justiție. Aceasta este problema și la asta trebuie să vă gândiți fiecare dintre dumneavoastră” (”Lumea Justiției”, www.luju.ro).

Se vede prin urmare că declarațiile oarecum candide ale ofițerului de informații au picat pe un fond de suspiciuni foarte răspândite, alimentând în același timp opozițiile politice față de activitățile DNA. Putem presupune că sunt mai multe feluri de contestatari, fiecare cu motivațiile sale. Există în primul rând un soi de opoziție de natură politică care privește cu antipatie dispozitivul judiciar creat în timpul regimului Băsescu, profitând de orice ocazie pentru a decredibiliza așa-numita luptă împotriva corupției. La un moment dat chiar unii dintre colaboratorii apropiați ai fostului președinte și Traian Băsescu însuși, după încheierea mandatului, au denunțat implicarea serviciilor secrete în actul de justiție, provocând o firească stupoare printre foștii săi simpatizanți.

În al doilea rând putem presupune că aceste critici au fost preluate și amplificate de rivalitățile interne din cadrul magistraturii. În sfârșit nu putem exclude criticile făcute cu bună credință din partea acelora care aspiră la un sistem judiciar pe deplin autonom și sigur pe criteriile sale. E ușor de înțeles că un judecător competent și onest nu poate privi cu ochi buni supravegherea SRI, care funcționează ca o prezumție generalizată de corupție. Chiar în varianta cea mai bună în care SRI nu face decât să se asigure de corecta desfășurare a procesului, prezența sa permanentă poate fi apăsătoare.

Au fost formulate și critici mai precise care nu ezită să lege supravegherea SRI și relația sa cu DNA de influența SUA în România. E varianta radicală, care nu reușește însă nici ea să iasă din ambiguitate. Susținătorii cei mai bine articulați ai fostului regim Băsescu nu au exclus niciodată o asemenea înrâurire, dar au aprobat-o tacit, văzând în ea singura cale de a sparge cercul vicios al vechilor dependențe dintre justiție și politica românească. Oponenții, dimpotrivă, au identificat aici o dramatică pierdere de suveranitate.

Cert este că DNA se bucură de un regim special și de protecția explicită a Statelor Unite, dar este neclar până unde merge această implicare. Recent fostul ministru de externe Adrian Severin a scris o scrisoare noului ambasador al SUA la București în care denunță amestecul FBI în justiția românească. Scrisoarea aceasta este un simptom elocvent al suspiciunilor care se țes în în jurul relației româno-americane, dar mai ales în legătură cu componenta ei secretă.

Adevărul e că la București a existat dintotdeauna o ambianță predispusă la intrigi și conspirații și că ”suferința” aceasta cu tradiții istorice nu are leac. Există însă și o slăbiciune obiectivă care ne împiedică să facem progrese: serviciile de informații, implicate într-un fel sau altul în toate aceste activități insuficient cunoscute, nu sunt plasate sub o reală supraveghere politică. Comisiile parlamentare anume investite nu își îndeplinesc rolul pentru care au fost create. Aici se găsește fisura cea mai gravă din arhitectura statului, care alimentează neîntrerupt cercul vicios al neîncrederii.