1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Sprijinul pe trestii frânte

Ce-i de făcut în faţa pericolului terorist? Cine a greşit şi de ce în politica faţă de islamismul extremist? Cenuşă în cap ar trebui să-şi pună nu doar autorităţile de la Bagdad, ci deopotrivă, americanii şi europenii.

Militari americani în Djibouti

Militari americani în Djibouti

Fulgerătoarea înaintare spre Bagdad a teroriştilor islamişti din ISIS repezentând o aripă a mai vastei reţele Al-Qaida a avut diverse urmări, unele fireşti, altele groteşti.

Firească e panica multora, naturală în fond, în asemenea situaţii, în care autorităţi inepte şi corupte precum cele de la Bagdad se prăbuşesc ca popicele, iar ajutoarele sperate din afară se dovedesc o susţinere mai înşelătoare decât cea dăruită de o trestie frântă.

Din cea de-a doua categorie de efecte fac parte vârtejurile de acuze reciproce. Groteşti sunt unele din cele pe care şi le adresează azi, cu asupra de măsură, toate puterile, statele, guvernele şi comunităţile ameninţate de terorişti. Toţi văd paiul din ochiul celorlalţi, ignoră însă bârna adumbrind privirea proprie.

Europenii au proprii lor candidaţi la rolul principalului personaj negativ al piesei. Comentatorii din vestul Bătrânului Continent îşi îndreaptă de preferinţă degetul acuzator asupra SUA, a Turciei şi a premierului irakian al Maliki. De vină pentru actuala nenorocire e, potrivit europenilor, îndeosebi politica sectară a prim-ministrului irakian, care i-a protejat pe şiiţi, vitregindu-i pe suniţi.

De vină sunt apoi şi guvernanţii islamişti de la Ankara. Turcii i-au ajutat ani la rând pe teroriştii islamişti să se înarmeze ori să-şi îngroaşe rândurile cu recruţi musulmani din Europa, în speranţa că grupările anti-Assad vor sfârşi prin a debarca regimul laic de la Damasc.

În fine, americanilor li se atribuie, ca de obicei, partea leului din vină. Mai nou, li se impută şi prezumtivul „bine” făcut de Obama, în speţă ceea ce ani la rând li s-a cerut Statelor Unite în mod imperativ, cu tot mai furioasă nerăbdare, de către toţi stângiştii Europei şi Americii. Şi-anume, să spele putina de peste tot.

Americanilor li s-a solicitat să se retragă cât mai grabnic din Irak şi Afganistan şi să şi pună capăt, la fel de grabnic, oricăror demersuri de luptă antiteoristă, care, după cum susţine mantra împăciuitoristă, departe de a apăra societăţile deschise ori democraţia irakiană, n-ar fi făcut decât să îngrădească libertatea şi drepturile civice.

Administraţia de la Washington a sfârşit prin a îndeplini rând pe rând aproape toate revendicările stângiştilor care l-au propulsat la putere pe actualul preşedinte. A rezultat o politică nehotărâtă, ezitantă, retractilă, parţial neoizolaţionist-naţionalistă şi contradictorie. O politică mai nefastă încă decât a administraţiei Carter, care a permis apariţia în Iran, la finele anilor 70 ai veacului trecut, a primului stat islamist cu vocaţie teroristă.

Consecinţele acestei politici, faţă de care unii, puţini, au avertizat inutil la începuturile mandatelor prezidenţiale ale lui Obama, se constată azi destul de lesne. Sub Obama, regimurile aliate ale Americii s-au năruit ca şi cum ar fi fost simple piese de domino. În absenţa unei modificări dramatice la Washington va urma, în curând, după Irak, Afganistanul. Le-au precedat regimurile pro-occidentale sau anti-islamiste din nordul Africii şi de aiurea. Bilanţul politic extern al Casei Albe e, prin urmare, catastrofal şi riscă să devină cataclismic, dacă administraţia nu se reorientează urgent.

Până una alta, în lumea arabă şi islamică, America a început să-i semene ţării faraonilor din timpurile vechi. În Scrierile Sfinte, gura proorocului Isaia rosteşte cuvinte ale deriziunii la adresa celor ce preferă susţinerile înşelătoare ajutorului lui Dumnezeu. „Ah, ştiu! ţi-ai pus nădejdea în Egipt; ai luat ca ocrotitor această trestie frântă, care se sparge şi intră în mâna oricui se sprijină de ea. Aşa este Faraon pentru toţi cei ce se încred în el!”

Dar nici europenii n-au motive să se simtă la adăpost de critici cât se poate de îndreptăţite. Ani la rând i-au lăsat pe americani să scoată singuri castanele din focul aprins de islamişti într-o regiune imensă, în care SUA n-aveau cum să câştige războiul antiterorist fără o contribuţie aliată nu doar substanţială, ci şi de lungă durată.

Ani la rând s-a tăcut la Berlin şi Paris ori s-a ripostat doar sotto voce la obstrucţiile Rusiei lui Putin şi ale Chinei comuniste în dezbaterile siriene din Consiliul de Securitate al ONU.

Ani la rând au aplicat politica struţului, simţindu-se concomitent extrem de bine, ca şi cum, spre deosebire de "prea belicoşii" americani, europenii ar fi arendat pe veci şi pacea şi raţiunea.

Ani la rând s-au ignorat în vestul Europei implicaţiile războiului sunito-şiit prin interpuşi purtat în Siria de iranieni, de saudiţi, cât şi efectele externe ultrapericuloase ale politicii guvernului islamist de la Ankara.

E timpul să se asume greşelile făcute. Trebuie de asemenea să se pună capăt instantaneu şi trombei de învinuiri mutuale, trecându-se la ducerea la bun sfârşit a misiunii suspendate prematur, în ciuda avertismentelor lansate după nine/eleven de către cei mai lucizi observatori. Războiul antiterorist, au apreciat ei, în mod realist, acum aproape 15 ani, nu va avea cum să nu implice un efort inclusiv militar enorm şi de foarte lungă durată.