1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Spre o nouă etică a fiscalităţii

Autorităţile minimalizează plângerile populare privind caracterul apăsător al fiscalităţii, considerându-le ignorante, dar fără să bage de seamă că se pierde ceva preţios la nivelul coeziunii sociale

default

Donaţiile în favoarea săracilor nu se bucură de un tratament privilegiat. Fie că sponsorizezi un campionat de carting, că plăteşti expediţia unui alpinist sau că dai bani unei fundaţii de caritate, este din puctul de vedere al statului acelaşi lucru. Donaţiile sunt tratate nediferenţiat. Or, statul tocmai acest lucru ar putea să facă: să diferenţieze.

Piaţa este neutră, dar scutirile de impozit au tocmai rostul de a încuraja anumite comportamente, după cum amenzile au un rol disuasiv. Este de remarcat că în alte planuri, statul nu rămâne deloc neutru, intervenind în favoarea unor grupuri minoritare (discrimnarea pozitivă ), dar sărăcia este ceva prea vechi, care vine de prea departe ca să intre în atenţia politicilor speciale. Statul are desigur strategii de combatere a sărăciei, dar ele sunt nu doar insuficiente, ci şi antipatice uneori pentru restul societăţii, care nu mai pare dispusă, mai ales în vreme de criză, să-şi împartă veniturile cu alţii într-un mod indistinct şi incontrolabil.

Fiscul şi cerşetoria sofisticată

În Bucureşti a apărut o nouă metodă de cerşetorie. Oameni sănătoşi şi puternici, bine îmbrăcaţi, distribuie pe la stopuri obiecte mici în felul în care de zeci de ani surdomuţii îşi vând produsele artizanatului propriu. Atâta doar că aceştia nu ascund faptul că nu au nici un handicap, pretinzând însă, implicit, că servesc o cauză umanitară. Alţii îndrăznesc chiar să bată pe la uşi, dotaţi cu clipboard-uri şi cerând bani pentru un copil aflat în dificultate. E de remarcat însă că donatorul posibil se află într-o dilemă asemănătoare cu dilema contribuabilului la fisc. Dai, dar nu poţi în cele din urmă să verifici dacă banii au ajuns unde trebuie.

Corupţia generalizată şi dezordinea administrativă sunt unele dintre cauzele recunoscute ale subfinanţării sistemului de asistenţă socială. De prea multe ori, produsele subvenţionate, cum erau de pildă scutecele pentru nou-născuţi, nu ajungeau la săracii adevăraţi, ci la cei care îşi puteau permite să-şi cumpere singuri. Dar, conform unei mentalităţi răspândite, dacă poţi să profiţi de ce să nu o faci? Iată de ce un contribuabil seamănă foarte mult cu persoana care se află în faţa unei solicitări de felul celei descrise mai sus. Este sau nu este adevărat că banii sunt pentru „o fetiţă de 11 ani bolnavă de leucemie, care a rămas fără părinţi”? Este greu de aflat şi ar fi, în orice caz, foarte costisitor să încerci.

Incertitudinea, atât în relaţie cu statul cât şi cu persoanele particulare, scade foarte mult apetitul pentru generozitate socială. Oamenii sunt tot mai puţini dispuşi să cedeze bani, fie sub formă de impozite, fie sub forma unor contribuţii caritabile, deoarece planează peste toate o mare incertitudine cu privire la buna utilizare a banilor. În această ambianţă, marcată de o tot mai sporită neîncredere şi reţinere, statul ar putea să facă ceva: nu majorând impozitele, aşa cum este cel mai adesea tentat să procedeze, ci încurajând în mod expres donaţiile caritabile. O donaţie cu acte în regulă făcută unei societăţi caritabile cu activitate cunoscută şi respectată, ar trebui să fie încurajată fiscal de două, trei mai mult decât o sponsorizare sportivă. Câtă vreme statul nu poate şi, de la o vreme, nici măcar nu mai vrea să dea bani pentru asistenţă socială, invocând criza şi viitorul sumbru, ar trebui să încurajeze spiritul de generozitate şi să premieze donaţiile către săraci.

Neajunsurile fiscocraţiei

Aici se află faţă în faţă, desigur, două concepţii şi două modele: unul este acela al justiţiei sociale garantate de stat şi altul este modelul filantropiei private. Practica donaţiilor este mult mai răspândită în Statele Unite, fiind ancorată într-un larg spirit popular de solidaritate comunitară, pe când în Europa predomină ideea de justiţie distributivă, guvernată de stat prin fiscalitate şi transferuri sociale.Statul ar putea însă, mai ales într-o ţară cu încredere scăzută în politicile publice, aşa cum este România, să adopte o politică diferită de cele două modele pure, căutând să stimuleze donaţiile private. Poţi dona bani unei competiţii sportive, dar ar fi mai rentabil să donezi aceeaşi sumă unei instituţii caritabile!. Statul, care a fost privit ca rival şi competitor în domeniul filantropiei, ar putea deveni astfel un partener viabil.

Problema aceasta este cu atât mai acută cu cât impozitele sunt tot mai puternic resimţite ca o formă de asuprire. Specialiştii guvernamentali minimalizează mereu plângerile populare, considerându-le nedemne şi ignorante, dar fără să bage de seamă că se pierde ceva preţios la nivelul coeziunii sociale. Un filosof cu mare reputaţie, Peter Sloterdijk, a formulat recent o judecată radicală: „Fiscalitatea obligatorie aboleşte spiritul civic”. Într-o carte intitulată „A regândi impozitele”, cu subtitlul „Pentru o etică a faptului de a dărui în democraţie”, Peter Sloterdijk critică efectele grave ale fiscalităţii obligatorii, propunând o regăsire a spiritul de generozitate. „Societatea modernă, susţine Sloterdijk, a redus democraţia la fiscocraţie”. Sloterdijk refuză să mai accepte egoismul ca veritabil motor al societăţii, aşa cum face întreaga lume liberală, pariind pe actul dăruirii: „Susţin, spune el, ca generozitatea să fie reprezentată în «parlamentul dorinţelor noastre»”.

Dar chiar trădând această concepţie anti-liberală, am putea extrage de aici un îndemn:. Statul ar putea să multiplice actele de generozitate (care înseamnă mai mult decât actul sponsorizării) acţionând, paradoxal, tot prin vechile pârghii ale egoismului.