Spirala politizării

Noua guvernare a pierdut o ocazie importantă: aceea de a întrerupe spirala răzbunării politice şi de a reaşeza politica pe temeiuri mai largi decât partizanatele pure şi dure. Administraţia PDL a procedat necruţător, schimbând tot ce putea schimba, dar de aici nu rezultă că tot ce a făcut a fost rău şi că o schimbare de regim ar trebui urmată de o nouă epurare.

După trecerea rău prevestitoare a Institutului Cultural Român în subordinea Senatului au urmat şi alte decizii, cum ar fi, bunăoară, demiterea directorului Arhivelor Naţionale şi probabil că în fiecare compartiment cu miză politică reală sau pur simbolică se pregătesc modificări.

O societate civilizată ar şti însă să conserve ce a fost bun într-o administraţie anterioară, şi-ar impune nişte limite la ciclicele schimbări de putere cu scopul de a asigura o continuitate preţioasă, singura aptă să instituie o tradiţie. Or, România, la fiecare ciclu electoral, şterge cu buretele tot ce a fost, renunţând la orice achiziţie valoroasă. Fiecare putere pare dispusă să ia totul de la început cu candoare barbară.

La un moment când Guvernul Boc i-a demis in corpore pe toţi directorii instituţiilor guvernamentale din teritoriu (agenţii, gărzi, etc), schimbându-i cu militanţi PDL, Sever Voinescu s-a opus, cerând partidului să întrerupă spirala politizării chiar cu preţul unui sacrificiu personal. Opunerea sa a rămas însă cu totul izolată şi, după toate aparenţele, din acel moment, a renunţat el însuşi la acele păguboase ”idealisme”. PDL a intrat integral şi fără aceste ezitări feciorelnice în logica partizanatului pur şi dur.

Dar Sever Voinescu avea dreptate. Spirala sângeroasă a politizării şi revanşelor personale nu se va opri niciodată dacă cineva nu va lua decizia de a le opri, aparent, în propriul său dezavantaj. În realitate, dacă un partid sosit la putere după o perioadă îndelungată de frustrări ar avea forţa morală să întrerupă spirala politizării şi să admită că adversarii au făcut printre altele şi lucruri bune şi să le încorporeze pe acestea în politica sa proprie, ar câştiga discret, dar durabil o mare autoritate morală. Exemplul acesta s-ar difuza ca o veste bună în întreaga societate, pe alte căi decât cele obişnuite, fiind în măsură să edifice o nouă realitate morală.

Pe termen lung, orice partid care aspiră la o revanşă integrală pierde, iar adversarii astăzi înfrânţi vor reveni într-o formă sau alta într-o poziţie şi mai puternică. E ciudat că, deşi au trecut mai bine de două decenii de la începuturile democraţiei româneşti, lecţia aceasta nu a fost învăţată şi politicienii se poartă ca şi cum lumea toată se naşte odată cu ei.

Politica românească nu a reuşit de fapt niciodată în ultimile decenii să adopte o strategie pe termen lung, deşi au fost o mulţime de tentative, tocmai din pricina acestor brutale întreruperi de curs şi a rivalităţilor ucigaşe.