Soluţii la Paris: mai multă poliţie, mai puţină educaţie.

altă parte, regimul de la Paris promite să încerce, prin măsuri pe termen lung, integrarea tinerilor proveniţi din familii de emigranţi în societate şi pe piaţa muncii. Tinerilor care întrerup şcoala, li se va oferi şansa de a începe cursuri de calificare deja de la 14 ani şi nu de la 16 ani, aşa cum prevedea legislaţia actuală. Este aceasta soluţia corectă pentru ieşirea din criză?

Bariere, stare de necesitate şi, în curând, intervenţie armată – metodele de intervenţie sunt cunoscute din coloniile deţinute înainte de Franţa. Astăzi însă, măsurile excepţionale aplicate de Franţa în urmă cu 50 de ani, pentru a retsabili liniştea în Algeria, par a fi soluţia pentru ieşirea din criză. Încercarea Franţei de a stopa lupta pentru libertatea din Algeria, printre altele şi prin intermediul legii referitoare la starea excepţională, s-a finalizat atunci printr-un război cu nenumărate victime de ambele părţi.

Cartiere distruse, tâlhării, poliţişti depăşiţi de situaţie – scenarii pe care francezii nu le credeau posibile în propria ţară. Cu numai câteva săptămâni în urmă, imaginile înăbuşirii în forţă a protestelor din New Orleans, finalizate prin declararea stării de urgenţă, erau sancţionate la Paris. Astăzi, vechiul oraş francez Orleans este primul care a instalat barierele pentru a bloca ieşirea protestanţilor din zonele în care locuiesc.

America era victima unei catastrofe naturale, Franţa însă eşuează prin propriile legi. Colapsul este generat de politica de integrare şi de distrugerea propriului model republican. Catastrofa a fost pregătită de deciziile Parisului. Fără îndoială că violenţele din nopţile ultimelor două săptămâni nu erau previzibile. Ură, violenţe şi acte de vandalism. Statul trebuie să acţioneze, pentru a reda siguranţa cetăţenilor. În situaţii excepţionale, se impun măsuri excepţionale.

Cu toate acestea, acţiunile guvernanţilor au şi motivaţii ascunse. Există bănuiala, că premierul de Villepin acceptă măsurile dure propuse de ministrul de interne, Nicolas Sarkozy, pe care vrea să-l pună în umbră, în perspectiva alegerior prezidenţiale de peste 2 ani. De criticat este şi lipsa coerenţei în deciziile guvernului. Dacă tinerii din suburbii nu au de lucru, dacă sunt defavorizaţi deja în timpul şcolii, faţă de colegii lor din zone rezidenţiale mai bune, atunci cum poate crede premierul că reducerea obligativităţii frecventării şcolii ar putea soluţiona problema?

În loc să primească ajutor, în viitor tinerii vor fi îndepărtaţi din sistemul de învăţământ de stat, deja de la 14 ani. Şi este greu de crezut că aşa îşi vor găsi mai repede o ocupaţie.

Practic asistăm la o declaraţie de faliment într-un stat, în care sistemul educaţional ar trebui să garanteze avansarea pe scara socială. Mai multă poliţie, mai puţine cursuri. În aceste condiţii, este uşor de înţeles că demonstranţii consideră măsurile drept provocare.

Ce face preşedintele? Jaques Chirac aplează la modelul lansat de Charles de Gaulle. În 1968, fostul şef de stat a fost luat prin surpindere de neliniştile din Franţa. Astăzi, Jaques Chirac pare a nu înţelege ce se întâmplă în ţara pe care o conduce. Chirac a fost ales de două ori: prima oară în 1995, când a promis că va şterge diferenţele sociale şi, a doua oară, în 2002, când campania sa s-a axat pe sporirea siguranţei interne. Astăzi problemele sociale sunt arzătoare, iar siguranţa internă este şi ea în pericol. Chirac este mut de uimire: de abia la 10 zile de la izbucnirea violenţelor, a luat poziţie oficială.

După evenimentele din mai 1968, de Gaulle s-a retras. Chirac ar face bine dacă ar proceda la fel după noiembrie 2005. Prin declanşarea stării de urgenţă, s-ar putea reface ordinea în Franţa. Cu toate acestea, se impune un nou început. Pentru că a continua ca până acum nu va fi mai niciodată posibil.